Orice om onest și cu scaun la cap își dă seama că a treia sursă de nenorociri pentru prezent și viitor o constituie școala în derivă și educația în mare suferință pe aceste meleaguri. Nici nu-i cu putință altminteri, când impertinența, indisciplina, nesârguința și lipsa de respect a majorității școlarilor (față de educatori și colegi) a mers atât de departe, încât în tot mai multe școli postdecembriste se petrec grozăvii de genul următor: (a)Agresiune premeditată din partea unui licean, care – înarmat cu un cuțit – atacă și rănește profesoara ce a îndrăznit (sic!) să dea un test neanunțat din timp (de parcă testele cunoscute ar avea vreo relevanță); (b)Un elev drogat din Târgu Mureș își bate măr diriginta și nu-și regretă oribila faptă, ci – dimpotrivă – îi spune cu bădărănie directoarei: „Și așa nu aveți ce să-mi faceți...”; (c)Un alt licean îl înjură pe portar pentru că, respectând acesta regulamentul de ordine interioară, nu-l lasă să intre după începerea cursurilor, iar părinții huliganului, înștiințați de director, explodează cu năduf: „Păi pentru un portar se face atâta zarvă?!...”; (d)Elevi și eleve care fug de la ore, se bat între ei/ele și-i sfidează pe profesori, ba chiar le strigă în față: „Lasă că vine taică-meu la școală și vă arată el vouă”.
Adică, nici pomeneală de o strânsă și fecundă colaborare între educatori și părinți, proces la care-i recomandat să participe și psihologul (cu toții urmărind necontenit să descopere aptitudinile elevului și să-l îndrume întru maxima lor valorificare), atâta timp cât cei mai mulți dintre întreținători înțeleg să nu-și supere odraslele cu vorba sau cu fapta, pentru ca să-i poată acuza doar pe dascăli de toate neîmplinirile intelectuale și derapajele comportamentale ale acestora: dezinteres la învățătură, aroganță, mitocănie, anturaje dubioase, țigări, băutură, droguri, încăierări, probleme cu oamenii legii. Că, de, părinții de soiul ăsta înțeleg să-i pună beizadelei totul pe tavă (țoale de firmă, bani de buzunar, cea mai performantă aparatură electronică, mașină luxoasă), ca el să constate că neșcolații descurcăreți sunt putrezi de bogați...
Ce-i de făcut ca școala să nu mai fie un loc de distracție contraproductivă pentru elevi și unul de coșmar pentru educatori? În primul rând o lege prin care să se reîntroneze disciplina și respectul față de semeni (profesori, colegi, părinți, cunoscuți și necunoscuți, prioritar față de bătrâni și persoanele de sex feminin). Căci pretutindeni și tot timpul este mare nevoie de așa ceva într-o comunitate ce se pretinde civilizată: în familie, pe stradă, la școală, în vizită la cineva, la viitorul loc de muncă. Bunăoară, o armată indisciplinată nu mai poate fi numită armată în sensul clasic al acestui cuvânt, ci eventual hoardă sau gloată, sortită nimicirii la prima confruntare cu vrăjmașii disciplinați.
Indiscutabil că în prima linie a acestei legi, precum în licee de prestigiu de pe alte meridiane (Japonia, Franța, Germania etc.), trebuie să stea uniforma și interzicerea telefoanelor în incinta tuturor unităților de învățământ preuniversitar: uniforma va elimina discrepanțele exterioare și va stimula dezvoltarea mult necesarelor însușiri lăuntrice (decența, modestia, cumpătarea, simplitatea, altruismul), iar neutilizarea telefoanelor câteva ore în fiecare zi, va contribui în chip miraculos la însănătoșirea moral-spirituală a copiilor și adolescenților, deschizându-le pofta de-a ști (prin citit, empatie, socializare și discuții cu miez), în dauna celei de-a avea (în tot mai multe cazuri fără efort) și de-a butona sculele electronice.
Totodată, în respectiva lege trebuie repuse în drepturi mijloacele firești de disciplinare a școlarilor turbulenți (avertisment, scăderea notei la purtare, exmatriculare) și de îmboldire la instruirea competitivă (reintroducerea tezelor, corigență, repetenție). Cu acest temei legal, învățământul postdecembrist are șansa de-a redeveni din ce în ce mai performant prin calitate (nicidecum prin actuala cantitate dătătoare de analfabeți funcționali), lucru realizabil prin triada: flexibilizarea programei (aplicarea ei în funcție de potențialul elevilor și specificul clasei), renunțarea la manualele alternative (de altminteri, pline de erori gramaticale și logice, ba chiar științifice), transformarea în școli profesionale a tuturor liceelor tehnice cu zero promovați la bacalaureat.
Intens preocupat de starea deplorabilă a învățământului românesc postdecembrist (poate datorită faptului că am făcut cândva parte din sistem), iată câteva dintre concluziile trase de mine în articolul Japonia - țara contrastelor și a progresului (15 nov. 2010): „După cum ne avertizează adevăraţii specialişti ai istoriei şi proceselor specific nipone, aşa numitul «miracol japonez» îşi are propriile sale explicaţii. Prima dintre aceste explicaţii priveşte gradul de instruire al japonezilor din vremea shogunatului, dată la care Japonia era mult mai alfabetizată decât Franţa celui de-al doilea imperiu în aceeaşi epocă! Iar o asemenea afirmaţie tranşantă n-ai cum să n-o iei în seamă, îndeosebi atunci când afli că ea vine din partea specialistului francez Augustin Berque...
Tot aşa, Mason şi Craiger, doi istorici de origine engleză, notează că pe la 1800 toţi membrii clasei samurailor erau nişte oameni cultivaţi, că în ultima parte a epocii Tokugawa rata de alfabetizare a întregii populaţii ajunsese la 30% (peste 50% dacă se ia în considerare numai populaţia masculină), ceea ce – concluzionează ei – «este cu totul extraordinar pentru o societate premodernă» şi că «aspectele de masă ale educaţiei Tokugawa au ajutat în mod cert modelarea viitorului ţării după 1868».
Învăţământul japonez actual cuprinde trei trepte:
a)Învăţământul obligatoriu include şcoala elementară, cu o durată de şase ani (începând de la vârsta de 6 ani) şi prima treaptă sau primul ciclu al şcolii liceale, cu o durată de trei ani. Această treaptă este absolvită de peste 99% dintre copiii japonezi de vârstă şcolară;
b)High school este al doilea ciclu al învăţământului liceal (teoretic sau tehnic), pe care de regulă îl absolvă circa 90-93 % dintre copiii japonezi cu vârste cuprinse între 15-18 ani. Această treaptă îi uimeşte pe specialiştii americani atât prin proporţia de absolvire, cât şi prin cantitatea şi diversitatea cunoştinţelor acumulate. Căci, în medie, elevii şi studenţii japonezi cunosc mult mai bine decât elevii şi studenţii occidentali istoria mondială şi evenimentele curente. Tot aşa, tineretul nipon îl depăşeşte pe cel din ţările vestice nu doar la capacitatea artistică, muzică şi agilitate fizică, ci şi în domeniul ştiinţelor şi matematicilor, singurele domenii în care există o posibilitate demnă de încredere pentru comparaţii internaţionale de cunoştinţe;
c)Cea de-a treia treaptă o reprezintă învăţământul superior, în care intră circa 38-39% dintre tinerii japonezi. Demn de reţinut este următorul lucru: Deşi numărul instituţiilor de învăţământ superior din Japonia este mare (peste 400 universităţi şi peste 500 colegii universitare, majoritatea particulare), rolul central în sistemul de învăţământ superior revine, ne informează Costin Murgescu în cartea Japonia în economia mondială (Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985), «celor 87 de universităţi naţionale şi 33 de universităţi publice, la care intrarea este posibilă numai în cazul în care candidatul reuşeşte să dobândească un loc, după ce trece de barajul a două examene de admitere (subl. mea, G.P.): primul, cu caracter preliminar, uniform organizat de Centrul Naţional de Examene pentru Admitere la Universitate; al doilea, organizat de fiecare universitate în parte, care duce la clasificarea candidaţilor în raport cu capacităţile şi aptitudinile specifice pentru specialitatea aleasă».
Cât se poate de elocvent, în condiţiile în care la noi grosul facultăţilor (avem peste 100 de universităţi, dar nici una nu figurează între primele 500 ale lumii!), deci grosul facultăţilor aleargă după cursanţi (a se citi după bani), prin urmare nici pomeneală de examene de admitere...
Şi încă ceva. Întrebat un profesor universitar japonez ce urmăreşte să afle când examinează un student, acesta a răspuns: «Cantitatea de cunoştinţe acumulate este foarte importantă, este baza culturii lui de specialitate. Dar nu este singurul aspect. Astăzi cunoştinţele se reînnoiesc repede. Mă preocupă foarte mult să văd dacă a învăţat să înveţe şi să judece singur problemele pe care le discutăm. Asta îl va ajuta toată viaţa».
Nota1: Desluşim în răspunsul profesorului două chestiuni esenţiale, care au dispărut aproape cu totul de pe meleagurile noastre în deceniile de scremut reforme postdecembriste:
a)Preocuparea constantă a dascălilor japonezi de a scoate cadre nu doar bine pregătite, ci mai ales însetate de dorinţa de a şti;
b)Dacă scopul imediat (dictat ba de puţina ştiinţă şi conştiinţă, ba de interesele materiale) al dascălilor români este de a nota studentul la examene pentru ceea ce acesta nu ştie, scopul cu bătaie lungă al dascălilor niponi este de a-i învăţa pe studenţii lor să înveţe şi de a-i răplăti cu o notă corespunzătoare pentru ceea ce ştiu...
Revenind, să precizăm că răspunsul profesorului japonez seamănă foarte mult cu celebra parabolă a unui învăţat chinez din antichitate, parabolă pe care o citează cu satisfacţie reputatul economist Saburo Okita în cartea sa Cu faţa spre secolul 21(Editura AGER-Economistul, București, 1992), atunci când ne oferă o altă explicaţie a miracolului japonez – Planurile economice: «Dacă vei da un peşte unui om, el îl va mânca pe loc. Dar dacă îl vei învăţa să pescuiască, va mânca peşte tot restul vieţii lui»”.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News