IV.Al doilea război punic și ratarea șansei de-a schimba lumea antică (A doua parte)
Era anul 218 î.e.n. În timp ce Senatul cartaginez continua discuțiile cu solii romani, Hannibal tocmai lucra de zor la concretizarea noii sale strategii (războiul să fie purtat la romani acasă): lasă 15.000 de soldați în garnizoanele iberice și pe fratele său Hasdrubal Barcidul ca locțiitor în Spania, trimite în Cartagina tot cam atâția să o apere, iar el cu grosul armatei (aproape 100.000 de oameni și 37 de elefanți) se îndreaptă spre Pirinei, după ce cercetașii săi „identificaseră căile spre Alpi și obținuseră sprijinul unor triburi celtice, de pe teritoriul sudic actual al Franței” (D. Tudor). Totodată, el desfășoară o neîncetată și abilă acțiune de răsculare a tuturor aliaților Romei, în primul rând triburile celtice din nordul Italiei, supuse de romani cu puțin timp în urmă.
Romanii nu numai că au fost surprinși de strategia Punului, dar vertiginoasa înaintare a acestuia, realmente a dat peste cap planul lor de război (consulul Publius Cornelius Scipio să atace Spania cu o parte din armată, iar din Sicilia, al doilea consul, Tiberius Sempronius Longus, să debarce sub zidurile Cartaginei), așa încât Scipio ajunge cu flota la vărsarea Ronului pentru a constata că Hannibal trecuse fluviul cu întreaga armată, iar o parte din flotă, comandată de fratele său, Cnaeus Cornelius Scipio, și-a continuat drumul spre Spania.
Spre marea uimire a romanilor, în plină iarnă și continuu hărțuit de unele triburi alpine ostile, Cartaginezul a izbutit să traverseze Alpii în numai 14 zile! E drept, în câmpia Padului au ajuns doar 30.000 de soldați buni de luptă și puțini elefanți. Acestor supraviețuitori, aidoma umbrelor („slăbiți de foame, de frig, de murdărie și ajunși într-un hal fără de hal”), Hannibal – ne face cunoscut Polybios – a știut să le mențină moralul ridicat prin discursuri înflăcărate și promisiuni tentante: „(...) nu există altă cale decât de a învinge, de a muri sau de a cădea în mâinile dușmanului. După victorie, recompensa nu va consta în cai de preț, ci în bogățiile romanilor ce le vom captura și care ne vor face cei mai fericiți oameni”.
Vorbea de victorie, dar el știa că mica și slăbita lui armată are nevoie de odihnă întru refacerea forțelor, că trebuie să facă angajări de mercenari locali, că succesul depindea de utilizarea tacticilor/ocaziilor judicios alese de geniul său și că o mare înfrângere era totuna cu dezastrul total, „deoarece Roma, la ea acasă, dispunea de un continuu și apropiat rezervor de soldați” (D. Tudor).
După victoriile de la Ticinus, în principal datorită cavaleriei comandată de Maharbal (Scipio scapă de urmăritori cu ajutorul fiului său, Publius Cornelius Scipio, viitorul învingător al Cartaginezului) și de la Trebia prin „strategia învăluirii cu cavaleria și a întinderii capcanelor de război” (sunt zdrobite armatele conduse de consulii Scipio și Longus), victorii nevalorificate, îndeosebi ultima (neurmărirea fugarilor, neatacarea Romei, deși mulți cetățeni romani se pregăteau în acest sens), Hannibal devine stăpânul câmpiei Padului. Însă, după ce-și odihnește trupele câteva zile, după ce-i atrage pe liguri de partea sa și primește de la galii italici „numeroase pâlcuri de cavalerie”, capriciosul și imprevizibilul conducător pornește cu armata spre sud.
În acest timp, la Roma ajung consuli bogătașul Cnaeus Servilius Geminus, aristocrat nepregătit pentru mandatul încredințat, și Gaius Flaminius Nepos, personaj talentat pe arena politică și pe câmpul de luptă. În bătălia care are loc în anul 217 î.e.n. pe malul lacului Trasimenus, armata pripitului Flaminius este spulberată de „generalul chior” (porecla dată de romani, după ce Hannibal își pierde vederea la un ochi), iar consulul este străpuns cu lancea de un mercenar cartaginez.
Panica romanilor atinge paroxismul la aflarea veștii că cei 4.000 de călăreți, trimiși de consulul Servilius „ca să urmărească mișcările lui Hannibal”, au fost încercuiți de cavaleria lui Maharbal, o parte au fost uciși, restul capturați „cu comandat cu tot”.
Dar nici de această dată Cartaginezul nu a pornit asupra Romei, astfel dându-i răgazul necesat să se reorganizeze (Servilius este chemat de îndată la Roma, cu toată armata ce-o mai avea), ci – credincios planului său diplomatic de-a răscula populațiile italiote, întru izolarea romanilor asupritori – el ia drumul spre Marea Adriatică (estul peninsului), urmărind ca și pe apă să restabilească legăturile cu țara sa.
Patria era în mare primejdie. În astfel de situații excepționale, Constituția romană prevedea numirea unui dictator dintre consului, ale cărui puteri erau nelimitate pe durata mandatului său de șase luni. Cum unul dintre consuli pierise în luptă, iar celălalt rămăsese izolat la Ariminium, adunarea poporului roman l-a ales „salvatorul patriei” pe Quintus Fabius Maximus (poreclit mai târziu Cunctatorul, adică Zăbovitorul). Om la 70 de ani, însă bucurându-se de o minte clară și de multă vigoare trupească, Fabius era conducătorul partidei aristocratice, în permanentă luptă cu cea democratică (a maselor de plebei).
Înțelegând capacitatea de mare comandant a lui Hannibal, un general „ce nu putea fi învins ușor în luptă directă”, noul dictator a adoptat tactica războiului de uzură (atacarea cetelor de cartaginezi plecate după aprovizionare și pradă, zădărnicirea unora dintre mișcările armatei punice), un asemenea război prelungit fiind în favoarea romanilor (trupele lor se păstrau intacte), în timp ce ceilalți se epuizau încetul cu încetul. La toate astea se adăugau alte multe necazuri pentru Hannibal: provocările romanilor la luptă au fost sistematic ignorate, lipsa aprovizionării își arăta colții, din Spania veneau vești neplăcute despre izbânzile lui Cnaeus Scipio, acțiunea pentru izolarea Romei de aliații ei peninsulari nu dăduse rezultatele scontate (dimpotrivă, cetăți ca Neapolis și Syracusa îi ajutau pe romani cu bani și alimente), iar promisele și mult așteptatele ajutoare din Cartagina nu mai soseau.
După ingenioasa ieșire din capcana lui Fabius, capcană ce se datora greșelii făcute de o călăuză, Hannibal are satisfacția de a-i fi administrat o lecție lui Minucius, care cu siguranță ar fi avut soarta lui Flaminius, dacă prudentul Fabius nu intervenea la timp cu restul armatei.
Acest Marcus Minucius Rufus, ne spun istoricii romani și greci (admiratori ai Romei, precum Polybios), comandantul cavaleriei romane, era „înfumurat și pătimaș, pripit în hotărâri și nestăpânit la vorbă” (Titus Livius) și, avându-l protector pe viitorul consul Caius Terentius Varro, își permitea să-l ponegrească pe Fabius în auzul întregii oștiri, cum că „e greoi în loc de întârzietor, fricos în loc de prevăzător”. Ba mai mult. Sub influența lui Varro, adunarea poporului roman votează legea prin care i se acordă lui Minucius puteri egale cu ale dictatorului.
Cum două săbii nu încap în aceeași teacă, cei doi comandanți și-au împărțit armata prin tragere la sorți (știre îmbucurătoare pentru Hannibal), iar nechibzuitul coboară la câmpie, foarte aproape de tabăra punilor și - împotriva instrucțiunilor lui Fabius de-a nu angaja lupte mari cu Cartaginezul – taman asta face. Lecția primită l-a determinat pe Minucius să renunțe la comanda specială (armatele se reunesc) și să elogieze tactica Zăbovitorului în raportul trimis de el Senatului, astfel reabilitându-l pe Fabius în ochii tuturor.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News