Interesante treceri de la „tic” la „tac”, de la înăuntrul nostru la lumea de afară, la lupta internă din noi înşine.
„M-am ridicat şi am deschis, / Găsind doar o mănuşă / [...] / M-am îndreptat spre şifonierul meu / Găsind perechea ei, / Ce aştepta duel.”

Această luptă internă se termină cu renunţarea (de fapt împăcarea cu soarta) pe care poeta o face într-un mod personal, romantic şi cu speranţa zilelor mai bune ce vor veni:
„Abdic, împrumutând o spadă a armoniei / Sub legământul muzicii şi-al timpului/ Ce poate a mai rămas şi pentru mine...”

Poeziile au trimiteri dincolo de sensul strict al cuvintelor. Totul se desfăşoară sub trecerea implacabilă a timpului, trecere măsurată de un ceasornic cu binecunoscutul său sunet „tic”, dar care, când face „tac”, ne poate duce gândul la eternul „tac”, verb pe care alţii îl conjugă la un moment dat pentru noi...
„Din când în când un TIC / Şi-apoi acelaşi TAC...”

Autoarea caută să se descopere pe ea însăşi. Ajunsă la vârsta maturităţii , îşi pune întrebări
„La ce îmi foloseşte aroganţa / Când sunt ceea ce sunt, / Ce mai contează viaţa / Când nu ştiu s-o trăiesc,”

Versurile de mai sus trebuie privite doar sub aspect poetic şi nimic mai mult. Toţi cei care o cunosc pe autoare pot depune mărturie (folosind o expresie juridică, apropiată de meseria de avocat a autoarei) că Nelica Hotea nu cunoaşte aroganţa. Unele poezii au tematică socială, urme uşoare de nemulţumire
„Dar cine mai suportă/Nebunul fără bani?”

Iubirea pierdută, descrisă în nişte versuri de mare inspraţie, pe care le transcriu cu bucuria cititorului care decoperă ceva bun de citit:
„Nu-mi pedepsi simţirea / Ce naşte-n mine ploi / Lăsând-o în umezeală, / Izbelişte, noroi.”

În altă poezie găsesc următorul fragment demn de consemnat despre iubirea pierdută, un capitol printre altele care compun viaţa:
„Fiori migranţi, / Gregari şi sterpi, / Doar m-au atins uşor, banal.
Restul a fost şi este/O poveste, doar poveste, / File-n infinit răzleţe...”

Poeziile au fost scrise în toate din cele 24 de posibilităti orare ale unei zile. Dimineaţă la prima oră, cu mult înainte de răsăritul soarelui, în plină noapte, în plină zi (poate după cine ştie ce proces istovitor). Autoarea a considerat că în loc de titlu e mai bine să scrie ora la care le-a gândit (sau cel puţin asta cred că înseamnă). Dau ca exemplu poezia „05:55h”, care se termină cu versurile:
„Unde sunt? / De unde vin?”,

care-mi aduc aminte de ultimul vers al lui Eminescu din „Atât de fragedă” („Unde te duci? Când o să vii?”), dar în egală măsură de tabloul lui Gauguin „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?” Oricum am pune problema, incertitudinile existenţiale vor fi prezente mereu ...

Avocatul a văzut multe la viaţa lui, a suferit poate alături de cei pedepsiţi de legi, de soartă, de oameni:
„Sărmana noastră fiinţă / Devenind un simplu / Articol de cod, / Din când în când / Şi el frunzărit,/ ... /Sentinţa omului condamnat... / Ispăşind astfel o vină / Atât de străină!”

Trecerea timpului aduce cu sine resemnarea, pe care următorul fragment o ilustrează convingător şi metaforic:
„El, velierul avansat / Într-un larg rece, distant, / Răfuială fără glas,”

Ce-i rămâne autoarei de făcut ne rămâne şi nouă, adică...mai nimic:
„N-am răspuns şi nici răbdare, / Nici dorinţă, nici regret, / Riduri doar, şi-un nume şters...”

Dacă va continua să scrie, şi am convingerea c-o va face din ce în ce mai bine, numele nu va mai putea fi şters...

Urmele paşilor pe care-i lăsăm pe zăpadă au mărimi diferite. Nelica Hotea scrie:
„Forma şi dimensiunea / Ce ne diferenţiază. / Eu 36, ei 44. / Dar îi ajung cu adâncimea... / Oare contează?”

Sigur că „adâncimea” poate fi înţeleasă ca profunzimea minţii, caz în care întrebarea din poezie are un singur răspuns: contează!

Când nu priveşte la urmele paşilor pe zăpadă, gandul Nelicăi Hotea se îndreaptă semnificativ spre cer. Ea spune:
„Mă sperie verticalitatea / Indicatoarelor spre cer / Desprinse dintr-un albastru / În care nu mai sper”

În aceeaşi poezie, autoarea se vede nesemnificativă în marele Univers. E foarte critică la adresa propriei persoane şi descrie aceasta în superbe versuri. Se vede
„Rămasă pe o scenă / Ca stropii dintr-un val / Şi valul dintr-o mare
Izbindu-se de diguri / La ţărmuri mult prea fade...”

O poezie cu tentă religioasă, mai degrabă o mărturisire indirectă a autoarei de a nu putea pătrunde într-o lume diferită, mi-a plăcut foarte mult. Nelica Hotea a visat frumos:
„Picuri de apă fără crez... / Primesc o cheie, dar nu văd uşi / Cine sunt...unde mă duc?/Când norişorii mişcători / Mă aleargă din al meu confort, / Aleargă ei, alerg şi eu,/Se opresc şi mă opresc / Lângă o poartă cu îndemn. / Ce păcat, nu-l descifrez...”

În „Aviz conceptualilor!”, cititorul este pus în faţa unei enigme: cine suferă din cauza dragostei, el, sau ea?...
„Şi din cugetul rănit / M-am simţit cam dezvelit”

Ca mai departe să se schimbe sexul celui năpăstuit de soartă:
„Supărată pe frisoane, / Ies din casă pe afară,”

Într-o poezie scrisă pe la miezul nopţii („00:15h”), un vers îmi atrage în mod neplăcut atenţia:
„Baţi din palme, iese toate,”

Dacă e bune, iese toate, dacă nu, nu iese...

Autoarea scrie în acrostih unele din poeziile de la sfârşitul volumului. Un fapt care nu-i la îndemâna oricui. Iau un exemplu absolut la întâmplare. Poezia „Două ceasuri albastre” are următoarea primă strofă:
„Dincolo de efemer
Orologiul vigilent
Urmărind timpii pierduţi
Amărâţi şi chiar abrupţi”

„Julită mi-e prudenţa / De zgomotul din mine,”
Scrie Nelica Hotea, care cu siguranţă a acumulat în ani multe frustrări, dorinţe neîmplinite, experinţă de viaţă, abilităţi în scrierea poeziilor. Într-o zi a renunţat la prudenţa ce ne caracterizează în general şi a ieşit în lume cu primul volum de poezii.

Bine a făcut! Pentru mine a fost o lectură interesantă, am găsit versuri scrise de un om inteligent şi mă bucur mult pentru aceasta. Argumentez cele afirmate cu un fragment din poezia „Foşnetul ruginiu”:
„S-a învelit pământul / Cu ruginiul anotimpului / În straturi şi murmur de nuanţe./Foşnind a oboseală, / Înfrigurare şi întristare / Sub greutatea paşilor/Ce le-au călcat, către nicăieri”

Poezii multe, reuşite, mici scăpări, dar abilităţile poetice sunt evidente în volumul de debut al Nelicăi Hotea. Versurile emoţionează cititorul, dar niciuna la fel de profund ca ultima, „invitaţie la cină”, din care citez aici finalul:
„Noi, copiii tăi, măicuţă, / Te iubim, nu vrem să mori...”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News