Volumul Întoarcerea Regelui: 23 august 1944, controversata istorie a unei zile care a schimbat soarta României. Mihai I și Mareșalul Antonescu între Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin, prin cele 15 studii ale sale, aduce, în atenția istoricilor și a publicului larg, noi probe documentare, evaluări și reinterpretări despre ziua care a marcat pentru totdeauna nu doar soarta României, dar și a continentului.

Actul în sine, detaliile cronologice, preliminariile sale și principalele etape, mărturiile actorilor implicați, dinamica evenimentelor, contextualizarea politică și istorică, alături de urmări, evaluate astăzi, cu instrumentele și resurse neîndoios multiplicate și optimizate, capătă acum, astfel, un bun prilej de bilanț.

Ele vor fi putut demonstra planurile multiple de analiză și interpretare – istoric, militar, politic, diplomatic, ideologic, propagandistic, sociologic, informațional – prin care actul de la 23 august 1944 reapare în atenția publicului într-un volum cu adevărat remarcabil.

Decriptarea istoriei controversate a acelei zile e o operațiune care nu s-a încheiat nici după 75 de ani.
„23 august 1944” a fost, potrivit celui mai important protagonist al acestui act – Regele Mihai, cel mai falsificat eveniment din întreaga noastră istorie.

Și totuși, după succesiunea regimurilor politice, invazia sovietică, instalarea „Cortinei de Fier”, traversarea totalitarismului comunist, prăbușirea acestuia, drumul sinuos democratic al României și revenirea în Europa, ce rămâne din „23 august 1944”?

Evenimentul din după-amiaza zilei de 23 august 1944 – care a determinat arestarea mareșalului Ion Antonescu și implicit demiterea sa din poziția de „conducător al statului”, sfârșitul regimului de dictatură personală, încetarea ostilităților militare și a războiului împotriva Națiunilor Unite – a fost interpretat în nuanțe extreme.

De la „lovitură de stat”, „salvare națională”, „revoluție de eliberare socială și națională antifascistă și antiimperialistă”, „insurecție armată”, s-a ajuns la „trădare națională” sau „pact cu sovieticii”, nelipsind chiar interpretări care să prezinte după-amiaza titratei zile ca o răfuială personală în baza unor conflicte mai vechi între părți din armată sau chiar între rege și mareșal.

Deși aprecierile potrivit cărora actul de la 23 august 1944 a fost unul cu importante valențe europene și chiar globale în arhitectura cronologică și evenimențială a conflagrației mondiale au fost general recunoscute, cascada evenimentelor din perioada 1944-1947 și 1948-1989, au produs o vastă literatură istoriografică asupra actului istoric.

Nu mai puțin de trei sau chiar patru regimuri politice care au urmat în cele trei sferturi de veac actului de la 23 august 1944 au oferit sau au instrumentalizat interpretări diferite asupra momentului care a pus capăt alianței cu Germania nazistă și a scurtat durata războiului cu cel puțin șase luni, salvând numeroase vieți de militari și civili din posibilele teatre de operațiuni.

Actul de la 23 August 1944, care a însemnat cel mai important eveniment la care România a putut contribui la soarta continentului european în finalul conflagrației mondiale a beneficiat de câteva teorii1 care continuă să populeze părți din referirile cotidiene și istoriografice la evenimentul propriu-zis și la desfășurările și consecințele sale.

Mihai I, eroul lui 23 august 1944

Cel mai important martor al evenimentului a rămas, prin prisma confruntării sale directe cu Antonescu din după-amiaza acelei zile, a statului său și a personalității sale istorice și politice, pentru mai bine de 70 de ani, regele Mihai.

Teza potrivit căreia Suveranul a avut un rol determinant s-a stabilizat în special odată cu tranziția democratică, deschiderea arhivelor și cu reconectarea țării la discursul și structurile euro-atlantice. Prezența și implicarea publică a lui Mihai în dezbaterile asupra ultimilor 70 de ani de istorie a avut meritul de a clarifica poziția sa asupra multor fațete ale titratului eveniment.

Mihai I spunea, la 60 de ani de la 23 august 1944: „Actul de la 23 August nu este nici pe departe singurul eveniment istoric falsificat în România. Dar este, cu siguranță, cel mai falsificat eveniment din Istoria noastră”2.
Regele a condamnat constant contaminarea societății și a spațiului public postcomunist de teoriile tendențioase potrivit cărora 23 august a fost o „poartă de intrare a comunismului în România”, precum și de cele potrivit cărora mareșalul Ion Antonescu ar fi fost, în august 1944, în situația de a stabiliza frontul din Moldova și de a negocia ieșirea din război cu Uniunea Sovietică în condiții mai avantajoase, parafând un tratat de pace separat cu Aliații ce ar fi evitat ororile de mai târziu.

Totodată, în numeroase discursuri, interviuri sau mesaje, Suveranul a apreciat că 23 august nu a fost o capitulare necondiționată, ci o încercare de a salva suveranitatea României, democrația și a repune pe rol Constituția din 1923, redând imediat cetățenilor garanții și drepturi politice.

Mihai I a respins majoritatea titlurilor conceptuale arondate lui 23 august 1944, suveranul considerând că termenii-etichetă de „insurecție” sau „lovitură de stat”, „revoluție” nu erau adecvați având în vedere că poziția sa de Rege al României îi dădea dreptul să acționeze: „ca șef al statului nu aveam de făcut revoluții sau lovituri de stat, eu puteam să schimb politica noastră în funcție de interesul țării și asta am făcut”.

Colaboratorii Regelui: Monarhul a fost centrul acțiunii

1946-10 Mai:Regele Mihai in uniforma de gala, alaturi de regina mama Elena./ Agerpres

Aceeași teorie a fost îmbrățișată de colaboratorii monarhului – Constantin Sănătescu, Mircea Ionițiu, Gheorghe Mihail, Victor Rădulescu-Pogoneanu, Grigore Niculescu-Buzeşti, Aurel Aldea, George Duca ș.a. – aceștia au marșat la teza potrivit căreia regele fusese centrul acțiunii și al deciziei, aprofundând rolul decisiv a lui Mihai în realizarea actului prin determinarea, acțiunea personală și expunerea politică în după-amiaza zilei de 23 august 1944 și în evenimentele care au urmat.

Spre exemplu, Constantin Sănătescu denumea această zi „memorabilă, care va rămâne în istoria poporului român”, dându-i astfel semnificația unui act vital. Colaboratorii Suveranului au insistat ca actul în sine a fost de fapt evitarea unei catastrofe.

În cazul în care Antonescu nu ar fi fost înlăturat, ar fi urmat transformarea țării într-un imens câmp de bătălie pentru trupele germane și Armata Roșie, prilej cu care – susțin aceștia- nu doar că țara ar fi fost distrusă, dar că termenii Armistițiului din 12 aprilie ar fi picat, iar Uniunea Sovietică nu ar mai fi recunoscut independența României, fiind foarte posibil ca vaste teritorii să fi fost anexate. Ei au respins, de asemenea, categoric, teza comunizării României ca o consecință directă a lui 23 august 1944.

Citește și