Dragobete, fiul Dochiei, era zeul dragostei şi al bunei dispoziţii. I se mai spunea Cap de Primăvară sau Cap de Vară şi era identificat cu Cupidon, zeul iubirii în mitologia romană, şi cu Eros, corespondentul acestuia în mitologia greacă.

Un alt nume al său era Năvalnicul, fiind perceput ca un fecior frumos şi iubăreţ nevoie mare, care le face pe tinerele fete să-şi piardă minţile.

O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană numită năvalnic de Maica Precista, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

În lumea satului românesc, până la jumătatea secolului al XX-lea, Dragobete era sărbătorit pe 24 şi 28 februarie sau pe 1 şi 25 martie, potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu, autorul volumului „Zile şi mituri”. Probabil că, în vechime, 24 februarie însemna începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

În ziua respectivă, semnalul era dat de păsările nemigratoare, care se strângeau în stoluri, ciripeau, se împerecheau şi începeau să-şi construiască cuiburile. Despre „păsările” neînsoţite la Dragobete ştia toată lumea că rămân singure şi fără pui până în aceeaşi zi a anului viitor.