Primii trei evanghelişti vorbesc despre acest eveniment precum şi Sfântul Apostol Petru în a doua sa epistolă sobornicească. El a avut loc cu şase zile după mărturisirea lui Petru „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei XVI, 16), precum şi după Mântuitorul Hristos a făcut apostolilor Săi prima vestire a Patimilor.

Sfânta Evanghelie ne spune că Schimbarea la faţă a avut loc într-un munte înalt pe care tradiţia biblică l-a identificat cu muntele Tabor în prezenţa a doar trei apostoli: Petru, Iacov şi Ioan. Domnul nostru Iisus Hristos S-a schimbat la faţă înaintea lor, faţa Lui strălucind ca soarele iar veşmintele Lui erau albe ca lumina. Cei trei apostoli au văzut lângă Mântuitorul Hristos precum ne arată şi icoana acestui praznic pe cele două mari personalităţi din Vechiul Testament, pe Moise, cel prin care poporul ales a primit tablele legii, o legislaţie de origine divină după care să-şi orânduiască viaţa în această lume, şi pe Ilie, proorocul care a fost exemplu de credinţă pentru conaţionalii săi. Văzând această minune Sfântul Apostol Petru a îndrăznit să-I spună Mântuitorului Hristos: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una” (Matei XVII, 4). În acest cadru în care Moise şi Ilie stăteau de vorbă cu Domnul Hristos norul din care s-a auzit glasul lui Dumnezeu-Tatăl: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L” (Matei XVII, 5) a fost cel ce a desăvârşit totul. Pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie se încheie cu rugămintea Mântuitorului către ucenicii Săi „Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi” (Matei XVII, 9).

Dintru început trebuie să ştim că pentru a Se întrupa, pentru a lua firea noastră omenească Fiul lui Dumnezeu a trebuit să renunţe la o parte din slava Sa în sensul de a fi văzut, perceput şi înţeles de oameni. Sfântul Apostol Pavel redă această învăţătură în Epistola către Filipeni unde spune că „Hristos Iisus, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni II, 5-8). În completare Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan avea să afirme peste mai bine de trei decenii „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut niciodată” (Ioan I, 18) pentru că nimeni nu putea să vadă faţa Lui (a lui Dumnezeu) şi să trăiască (Ieşirea XXXIII, 20). Am putea spune într-un limbaj modern că Dumnezeu S-a făcut „accesibil” oamenilor pentru ca ei prin credinţă să-L cunoască dar şi să-L recunoască ca fiind Dumnezeu adevărat dar şi om adevărat afară de păcat. Schimbarea la faţă a fost unul din acele momente în care apostolii aveau nevoie ca a lor credinţă să le fie confirmată şi întărită. De aici rezultă şi dacă am putea spune „necesitatea” ei.

Sfântul Apostol Petru l-a numit pe Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu iar Mântuitorul Hristos a confirmat-o verbal, prin minuni dar şi prin această arătare a slavei Sale atât pe cât le-a fost apostolilor ca oameni cu putinţă să o simtă fără a muri. Moise şi Ilie, personaje-cheie ale Vechiului Testament au trăit cu nădejdea sosirii vremurilor mesianice, au avut credinţa în venirea Mântuitorului Hristos ca să izbăvească din robia morţii pe acei pe care i-a zidit, adică pe oameni. Pe acest nou munte Sinai dacă stăm bine şi ne gândim a avut loc întâlnirea dintre Vechiul şi Noul Legământ sub umbra luminoasă a Tatălui ceresc. Muntele în Sfânta Scriptură are o semnificaţie teologică deosebită deoarece marile evenimente ale descoperirii dumnezeieşti au avut loc în locuri retrase din munte (darea legii pe muntele Sinai, alegerea ucenicilor). Acest cadru restrâns, intim va fi des întrebuinţat de monahi, cei ce au ales ca să-şi dedice în totalitate viaţa lui Dumnezeu şi L-au căutat departe de aşezările urbane sau rurale. Ceea ce subliniază învăţătura ortodoxă este putinţa ucenicilor de a vedea în parte slava firească a lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Pe aceasta remarcă a Sfinţilor Părinţi S-a dezvoltat ulterior întreaga învăţătura a Sfântului Grigorie Palama, isihasmul, adică prin rugăciunea necontenită „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul/păcătoasa” putem vedea în parte ceea ce au văzut şi sfinţii Apostoli la Schimbarea la faţă. Remarca Sfântului Apostol Petru „bine este să fim noi aici” este după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur dovada siguranţei, a pregustării Împărăţiei lui Dumnezeu pentru cei trei apostoli. Ei au trăit o clipă mare pe care nu vroiau să o piardă ci să o eternizeze, să devină una cu veşnicia ştiind că orice altceva ar fi de prisos. Ei l-au întâlnit fără doar şi poate pe Dumnezeu, au fost alături de El în decursul a mai bine de 3 ani şi acum, înainte de Patima Lui, au văzut lumina lui Dumnezeu, au văzut după capacitatea lor de a percepe şi înţelege pe Dumnezeu în slava Sa atât de mult, la limita de sus a posibilităţii umane.

Cu uşurinţă ne putem întreba de ce ei, aceşti trei apostoli şi nu toţi precum şi actualizând dacă ne putem ridica spre a-L vedea pe Dumnezeu? În primul rând cei trei apostoli au fost cei care au mărturit că vor muri alături de Mântuitorul Hristos, o mărturisire la început poate dintr-un entuziasm de a plăcea Domnului, de a se evidenţia dar nu în cele din urmă o mărturisire a ceea ce simţeau, a ceea ce credeau despre Învăţătorul lor. Au avut credinţa necesară şi într-un anume sens acest grup restrâns era alcătuit din personalităţi puternice. Sfântul Apostol Petru avea experienţa vârstei, Sfântul Apostol Ioan avea entuziasmul, curajul tinereţii iar Sfântul Apostol Iacov o încredere nestrămutată în Mântuitorul Hristos. La a doua întrebare părintele Arsenie Papacioc afirmase cândva: „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea...” iar aceasta ne duce cu gândul la firea noastră umană ce este legată de cele pământeşti dar este în acelaşi timp şi o părticică din divin, din suflarea de viaţă a lui Dumnezeu. Ce au avut în plus sfinţii apostoli faţă de noi a fost prezenţa în istorie, contemporaneitatea cu Domnul Hristos cel ce a trăit printre oameni. Dar în aceeaşi măsură şi ei au fost oameni, şi ei au avut momente de slăbiciune dar acestea nu i-au definit, ci viaţa lor asumată prin mărturisirea credinţei lor.

În plan duhovnicesc Schimbarea la faţă a Domnului Hristos este un îndemn trainic la a deschide ochii, la a-L vedea pe Dumnezeu în fiecare clipă din viaţa noastră. Psalmistul şi împăratul David rugându-se grăia „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm XVIII, 1) însă noi oamenii avem posibilitatea să ne mărturisim credinţa prin cuvinte şi fapte. Schimbarea noastră, urcuşul pe scara ce duce la Dumnezeu porneşte din sufletul nostru, din intimitatea şi tăinicia fiinţei noastre, din dorul neîncetat spre mai mult în sens duhovnicesc. Pronia divină a făcut ca Schimbarea la faţă a Domnului Hristos să întărească credinţa apostolilor Săi şi face şi în fiecare dintre noi minunea de a ne schimba, de a reveni şi progresa pe calea mântuirii.

Articol scris de: Alexandru Lucian

Citește și

loading...