Ajungând odată la Giuleștii de Maramureș, după ce am trecut de Monumentul închinat lui Ilie Lazăr și am intrat pe aleea care duce spre Primărie, am văzut un grup de „coconi” și fetițe marmațiene, îmbrăcați în veșminte de sărbătoare, dintre care, două mai răsărite, aveau pe o tavă învelită într-un ștergar cu ciucuri albi și roșii, un colac împletit și o farfurie cu sare, iar, lângă Dânsa, un marmațian cu pălăriuță mică ținea într-o mână o ploscă de cocârț și în alta păhărelul pe care l-a umplut.
Am dat cocârțul pe gât, m-am scuturat de plăcere și de tăria băuturii, am rupt o bucată de colac și am plimbat-o prin sare. Apoi au venit lângă mine doi marmațieni falnici, cum se zice că erau uriașii care au trăit cândva pe aceste locuri, Primarul, de două ori doctor, în filosofie și istorie, Laurențiu Batin fost comandant al Poliției de Graniță, descendent al familiei Batin de Berbești, cu atestare nobiliară de la 1550, și Ștefan Codrea de Berbești, cu atestarea de la 1411, amândoi purtând chipie de șaguniști ca însemne nobiliare. Și mi-a spus Primarul din Giulești: „Bine ați venit acasă!”
„Acasă în Marmația” înseamnă pentru mine o reîntoarcere în timp, cu multe secole în urmă, uneori, dar alteori doar cu decenii. Aceasta, firește, alături de marmațienii care, ei înșiși, par coborâți din icoana sfântă a „Marmației Voievodale”, cum se numește și revista Centrului de Cercetări Istorico-Teologice a giuleștenilor.
Întoarcerea în timp urcă, aș zice, dacă noi suntem coborâtorii din trecut, spre ultima glaciație când, după topirea zăpezilor, apele se zice că formaseră cele două lacuri gemene Sarmația și Marmația, pe malurile cărora trăiau uriașii din vechime, despre care vorbesc poveștile marmațiene: uriașii și piticii din Rozavlea, surducanii din Strâmtura, Fata Pădurii, Omul nopții și altele.
Dar vin apoi legendele, mai apropiate decât poveștile, despre Bogdan din Cuhea și despre Dragoș. La sugestia fostului nostru Președinte al Academiei Române, descendent al familiei nobiliare Timiș de Borșa, Asociația Urmașilor Nobilimii Române din Maramureș, înființată în 2016, se numește „Bogdan Dragoș”, după denumirea piesei de teatru în versuri a lui Mihai Eminescu. Este vorba despre vremurile grele ale extinderii spre Transilvania a Imperiului condus de Carol Robert de Anjou, care, în lipsă de trupe, pentru stăpânirea unor teritorii întinse a făcut apel la ordinele cavalerești. În Țara Bârsei au fost colonizați Cavalerii Teutoni, iar înspre Oltenia și Nordul Munteniei Cavalerii Ioaniți. Toți aceștia erau întorși de prin celebrele Cruciade. Erau cavaleri „ospitalieri”, buni organizatori, specialiști în apărare și construcții de cetăți. Aveau sarcina să apere granițele de atacatorii străini și de năvălitori. În partea de sus a Transilvaniei erau Cavalerii Marmațieni care apărau granița de Nord și Vest și au luptat alături de trupele imperiale.
Personajul central din piesa lui Eminescu este Voievodul Dragul, al Maramureșului, tatăl lui Bogdan de Cuhea. Voievodul evocă luptele alături de Ludwig fiul Împăratului Carol, dar și atmosfera tulbure a extinderilor teritoriale și a influențelor papale, care i-a divizat și pe vitejii cavaleri, pro și contra stăpânirii străine. Și mai ales pe voievozii Dragoș și Bogdan.
În piesa eminesciană Voievodul este bătrân și bolnav. Simțind că i se apropie sfârșitul, îl lasă ca urmaș pe Bogdan, pe care Eminescu îl numește Bogdan Dragoș, sugerând prin nume cât de uniți ar fi trebuit să fie marmațienii pentru a înfrunta puterea imperială străină. N-a fost așa, iar piesa surprinde neînțelegerile din chiar familia Voievodului, în care se pregătea uciderea lui Bogdan Dragoș de către vărul acestuia care, cu sabia urma să-l „taie” pe Bogdan de Dragoș. Planul n-a reușit, căci Voievodul l-a trimis la vânătoare pe viitorul Descălecător de Țară.
Cartea lui Ioan Cavaler de Pușcariu și apoi a lui Ioan Mihali de Apșa despre Diplomele Maramureșene din secolele XIV și XV ne-au dovedit că nobilimea marmațiană, în ciuda ocupării Maramureșului, a supraviețuit și a fost investigată oficial în anul 1752 prin recunoașterea calității nobiliare a supraviețuitorilor, ai căror urmași se regăsesc pe aceleași locuri, adică aici „acasă”, la Giuleștii de Maramureș și în toată Marmația.
Dar nu se poate sări așa peste timp, căci timpul înseamnă viață și moarte, iar uneori moartea o ia înaintea vieții. În vremuri de calamități și de războaie. Și nu trebuie să-l uităm tocmai pe Eroul de Suflet al marmațienilor, al cărui monument se găsește în Parcul din fața Primăriei din Giulești. Este vorba despre Ilie Lazăr, născut la 12 decembrie 1895 în Giulești.
Una dintre cele mai frumoase întâmplări din viața „Leului de pe Mara”, cum a fost poreclit Ilie Lazăr de Apșa de Jos, cu atestare nobiliară din 1658, a fost la granița de Nord și Vest, înspre Galiția, unde marmațianul era comandantul unei companii de români bănățeni din armata austro-ungară. Dar războiul se terminase și Austro-Ungaria era învinsă. Ilie Lazăr, cu cei 180 de bănățeni din Regimentul 8 Lugoj, au hotărât să se întoarcă în țară trecând prin Bucovina de Nord, fără să știe de hotărârea românilor din toate provinciile ocupate de străini de a se uni cu România.
La Cernăuți era în plină desfășurare un felde „revoluție” a românilor, conduși de Iancu Flondor, care îi alungaseră pe austro-ungari, dar fuseseră ocupați de ucrainieni, care se dovedeau la fel de fioroși. Printre conducătorii românilor se găsea și profesorul Sextil Pușcariu, fiul lui Ioan Cavaler de Pușcariu, brașovean și șagunist, membru al Academiei Române, angajat la Universitatea din Cernăuți, care avea și o revistă „Glasul Bucovinei”.
Orașul era ocupat de ucrainieni comuniști foarte răi, dar neorganizați, căci își omorâseră ofițerii. Aflând de venirea companiei austriece, profesorul Pușcariu, cu studii germanistice, a fost trimis să negocieze cu aceștia și a dat peste marmațianul Ilie Lazăr. Acesta i-a alungat pe ucrainieni și a ocupat orașul, punând tricolorul românesc pe clădirea Primăriei și hotărând unirea Bucovinei cu România la 8 noiembrie 1918. După care, împreună cu Iancu Flondor, s-a dus în Sudul Bucovinei unde staționa Armata Română și l-a invitat pe generalul Iacob Zadec să vină cu trupele române ca să păzească granița. Iar cavalerul de Apșa s-a dus către Prislop să lupte mai departe pe granița de Nord și Vest către Marmația Voievodală, către casă.
Dar nu trebuie să-l uităm nici pe Ioan de Kovats, pe care Laurențiu Batin îl consideră unul dintre oamenii de seamă ai Maramureșului, căruia i-a consacrat un Simpozion al Centrului de Cercetări Istorico-Teologice din Giulești, după alte două Simpozioane consacrate Maramureșenilor în Primul Război Mondial și Armatei române și Bisericii Ortodoxe în Maramureșul interbelic.
Ioan de Kovats a fost unul dintre primii români care au semnalat mișcările revizioniste din Ungaria și din Transilvania de după Marea Unire în legătură cu acțiunile organizate în vederea recuperării teritoriilor pierdute prin Pacea de la Trianon. Ele erau organizate în marile orașe din Ungaria de către refugiații unguri din Transilvania, Cehoslovacia și Serbia, mulți dintre ei fiind criminali de război, descendenți și rude ale acestora, încadrați în organizațiile fasciste maghiare cu specific paramilitar. Astfel de organizații existau și în Transilvania.
Ioan de Kovats a organizat în Maramureș, la Sighetul Marmației, adunări populare de avertizare în legătură cu pericolul maghiar. Au fost elaborate și materiale scrise pentru reviste și publicații separate.
Din păcate, Liga Antirevizionistă Română a fost desființată după venirea la putere a guvernului Armand Călinescu în 1939. Ce s-a întâmplat în 1940 în Marmația, la Moisei, la Ip și la Trăznea știe o lume întreagă. Marmațienii însă și-au revenit, au iertat, așa cum este și creștinește, dar n-au uitat.
Și tocmai aici, la Giuleștii de Maramureș s-au retras o parte dintre apărătorii granițelor noastre, înlocuiți de alți marmațieni în buna tradiție a cavalerilor medievali, despre care unii cred că au rămas ascunși între paginile îngălbenite ale cărților de istorie.
În ce mă privește pe mine, tot mai apropiat fiind de porțile marmațiene, pe care le-au trecut cândva bătrânii cavaleri înspre uitare, mi-aș dori o clipă de zăbavă, iar în rest, să mai ajung odat-acasă, în Marmația Voievodală, la granița de Nord și Vest.
NB - FOTO de la Zilele comunei Giulești, se sărbătorea inclusiv ziua de naștere a prof. dr. acad. Alexandru Surdu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News