Dar cu toate că absolut toți politrucii postdecembriști i-au mințit, furat și trădat pe români, în primul rând pe aceia care i-au votat cu speranța că noii aleși vor fi mai cinstiți și mai pricepuți ca gloabele anterioare (iată sumarul catastrofalelor realizări ale ăstora: o datorie externă de circa 150 miliarde euro, un gol populațional de peste cinci milioane, întreaga economie făcută praf, nația așezată temeinic la coada țărilor din UE), și deși celebrul avertisment al lui Mark Twain este mai actual ca oricând („Dacă votul nostru ar putea schimba ceva, nimeni nu ne-ar mai lăsa să votăm”), iar spusa lui George Orwell („Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice!”) se potrivește ca o mănușă pe mâna realității mioritice (principiul „să alegem răul mai mic dintre toate relele propuse de partide pe liste” s-a întors de fiecare dată împotriva naivilor și a tot mărit dezastrul din toate sferele de activitate), totuși, încă mai sunt destui români perseverenți și nemintoși, bașca uriașa masă a trepădușilor și mituiților, care – în pofida neîntreruptei serii de deziluzii – continuă să se autoamăgească, adică să confunde realitatea cu nădejdea și dreptul neesențial de a vota cu obligația prezentării la urne.
Da, căci alde ăștia continuă să creadă și să susțină că „votul este mai tare ca glonțul”. De parcă n-am ști din experiență, n-am auzi mereu și n-am vedea cu ochii noștri cum, după vrerea statului paralel și prin implicarea serviciilor secrete (interne și externe), rezultatul votului este astfel ajustat și pe urmă comunicat cu ifose demo(no)cratice (cică fiecare vot contează!), încât totul să decurgă potrivit aranjamentelor preelectorale, recte după obligatoriile recomandări ale globaliștilor.
Cine a citit Protocoalele înțelepților Sionului, nu va pune nicicât la îndoială afirmațiile mele, deoarece știe că în aceastră stranie și controversată carte scrie apăsat nu numai așa ceva, ci inclusiv ceea ce pe mine m-a determinat să formulez următoarele fraze în articolul Protocoalele înțelepților Sionului – cartea complotului universal evreiesc din 6 martie 2016: „În plus, pentru a avea politrucii lor de paie, ei (evreii francmasoni) caută să împingă la președinția statelor «oameni care au pete în trecutul lor». Și reușesc, adaug eu, dacă luăm aminte la ce se întâmplă sub ochii noștri în România postdecembristă”...
Dacă tot am folosit sintagma „dreptul neesențial de a vota”, iată două redutabile argumente în sprijinul acestui punct de vedere:
a)În Statele Unite, farul călăuzitor al demo(no)crației și al (in)corectitudinii politice, există necușera suprastructură politico-economică a electorilor (fiecare stat cu numărul său de hiperfătălăi), care – după terminarea numărării voturilor în toate cele 50 de state – se șterg la fund cu ele și, funcție de coterii și aranjamentele de culise, peste capul alegătorilor de rând decid cine va fi viitorul președinte, chiar atunci când între preferatul lor (mai bine spus al globaliștilor) și contracandidatul acestuia există un fleac de câteva milioane voturi (așa a ajuns Donald Trump președinte în 2016 și – zice-se – tot așa a pierdut în fața lui Joe Biden);
b)În anul 2009, președintele Traian Petrov Băsescu a organizat un referendum (el, plebiscitul/referendumul, este voința poporului sau esența democrației: demos=popor, kratos=putere) întru transformarea Parlamentului în unul unicameral și pentru reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300, opt milioane de români au votat „pentru” (reorganizarea forului legislativ însemna totodată o importantă economie) și cu toate astea el n-a fost transpus în practică nici până în prezent.
Este adevărat, între timp numărul șparlamentarilor (senatori și deputați) a scăzut la 466, căci prin anii nouăzeci, numărul aleșilor de pe plaiurile mioritice depășea pe cel al congresmenilor americani, chit că populația Statelor Unite este de vreo 18 ori mai mare ca cea a României!
Indiscutabil că actuala opoziție (și nu numai) are dreptate când vociferează că 466 de parlamentari sunt mult prea mulți pentru trebuințele și finanțele țării, din nou fiind pusă pe tapet formula unicamerală cu maximum 300 de aleși, asta deoarece bicameralitatea îngreunează simțitor procesul de elaborare și votare al legilor.
Firește, mi se poate răspunde că democrația din România postdecembristă este de-abia în faza prunciei (în 2009 cu atât mai mult) și că din acest motiv se produc anumite derapaje, precum mineriadele, încălcarea Constituției, nerespectarea voinței poporului sau sfidătoarea și repetata încălcare a unor legi de către înșiși făcătorii lor (bunăoară, legea indexării). Mă rog, să admitem că așa stau lucrurile la noi. Dar cum rămâne cu super(ne)democrația nord-americană?...
Având în vedere toate astea și multe altele (la iuțeală vârâte sub întinsul preș al ticăloșiei politrucianiste), eu am scris/propus în mai multe texte ca – atâta timp cât marii răufăcători ai acestei țări nu plătesc decât în mod nesemnificativ pentru fărădelegile săvârșite (nu mă refer la prostie, ea fiind văzută de alde ăștia ca o calitate), căci ei sunt nimenele (nebbish în idiș) care se situează faptic deasupra tuturor normelor morale și legislative – am propus, deci, două tipuri de revoltă națională: greva electorală (grosul cetățenilor să nu se mai prezinte la urne) și cea fiscală (neplata taxelor și impozitelor, atâta timp cât cetățenii vrednici și onești, adevărata și demna coloană vertebrală a nației, sunt în continuare umiliți, nedreptățiți și sărăciți).
Pentru ca lucrurile de la noi să facă un pas concret înspre normalitate, nu numai Parlamentul ar trebui primenit, ci și legea electorală. Adică, respectând proporția micșorării numărului de parlamentari cu mai bine de o treime, noua lege să reducă cel puțin cu acest procent numărul de consilierii județeni, municipali, orășenești și comunali. În felul acesta nu numai că s-ar face economii serioase în toată țara (bani buni pentru atâtea nevoi sociale), dar ședințele ar dura mai puțin și ar fi mult mai eficiente.
Întrucât toate guvernele postdecembriste au fost, sunt și cine știe cât vor mai fi în criză de bani, de regulă ele inventând noi taxe și mărindu-le pe cele existente pentru a-și spori încasările, în afara acestui mijloc de fluidizare a greoiului proces parlamentaro-consilieresc, eu mai văd două mijloace aducătoare de bani la buget printr-o înțeleaptă lege electorală: comasarea comunelor depopulate (asta ar reduce substanțial numărul bugetofagilor) și desființarea funcției de viceprimar, măcar la nivel de comune, orașe și municipii de buzunar (oricum, așa ca la Sighetu Marmației, ăștia nu fac nimic, ci doar se încaieră cu primarul, se plimbă cu mașinile instituției, fac act de prezență pe la diverse evenimente social-culturale și încasează o consistentă leafă nemeritată).
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News