O zi oarecare, ce începe cu vocea mamei care zorește copilul spre școală și se încheie cu "noapte bună, puiul meu!" În România, sunt aproape 60 de mii de copii abandonați, orfani sau victime ale abuzurilor. Li se spune "copiii din grija statului". Deseori, asta înseamnă, din nefericire, în grija nimănui. Din fericire, de mulți au grijă oameni pentru care binele lor este cea mai importantă misiune. La acești copii ne gândim anul acesta, de Crăciun. La ei mergem, anul acesta, cu Mov Crăciun. Și pentru ei vă propunem să facem ceva șI după ce zilele de Crăciun se vor fi terminat.

Destinele copiilor abandonaţi sunt pline de durere, singurătate şi lipsă de afecţiune. Sunt mii de copii care au ieșit din ceea ce se cheamă "grija statului" cu răni de nevindecat. Alții au avut șansa să primească ajutor exact atunci cand aveau cea mai mare nevoie de el. Norbert Bello e un tânăr care a trăit copilăria în infernul „leagănului" de la Sighet, dar care astăzi înfruntă viața cu o putere de neimaginat.

Norbert Bella: Aveam foarte multe gânduri și seara și-n somn, unde o să mă duc? Ce o să fac? Chirie... Chestia aia de frică. Dar acuma, cu timpul, am realizat că pot s-o fac, se poate. Am pus bani deoparte, am un servici bun, stabil și oarecum îs mai liniștit acuma. E o chestie faină să ai casa ta.

A fost nevoie de 29 de ani ca Norbert să vorbească despre linişte. În curând se va muta în casa lui, cumpărată din banii lui. Cu ani în urmă, ceea ce trăieşte acum părea imposibil. Avea doi ani și jumătate când părinții l-au lăsat la orfelinat. Amintirile din "leagănul" de la Sighet te cutremură.

Norbert Bella: Răbdam de foame și mai erau perioade când, știu eu, salvam oarecum seara, ne puneam coji de pâine, tot timpul îmi ascundeam, țin minte că la calorifer îmi puneam niște pâine ca să am pe mai târziu.

Norbert a ajuns în orfelinatul de la Sighet în 1997. Erau peste 200 de copii acolo, câte 20 îngrămădiţi într-o cameră. Înfometaţi, loviţi, marginalizaţi... şi lipsiţi de iubire. Poate cea mai dură stare cu care trebuie să trăiască un copil - sentimentul că nu este iubit.

Norbert Bella: Părinții mei m-au dat, din câte am înțeles, am întrebat-o și pe mama și pe tata, din cauza divorțului lor, certurilor și așa mai departe. Ea fiind foate mică când m-a născut, au fost niște divergențe și așa s-a întâmplat. Am fost transferat la o casă de copii de tip mamut, de 200 și ceva de copii, la Sighet, prin 97, acolo am fost mai mulți și a fost o perioadă un pic mai... oarecum nu foarte bună, toți la grămadă acolo, câte 20 într-o cameră, n-a fost foarte ușor. Am fost tratați cu indiferență, cu nepăsare. Erau multe violențe și bătăi și așa...

Un trecut care l-ar fi putut mutila sufleteşte iremediabil, dacă nu s-ar fi agăţat cu disperare de gândul că există un viitor mai bun. Spune că a înţeles rapid că nu poate controla ce i se întâmplă şi trebuie să rămână optimist. Momentul care l-a ajutat să mai şteargă din umbra chinuitoare a copilăriei a fost cel în care a fost luat în grija Fundației Hope and Homes for Children România.

Norbert Bella: Era o perioadă mai neagră până ce a apărut HHC-ul, prin 2000 și mi-au zis „ai o soră și te mutăm". Am rămas Wow, serios? Unde? Mi-au zis că o casă de tip familial, nu prea am înțeles ideea și tip familial ce vrea să însemne și mi-a zis că sunt doar 12 copii, o să fiți doar frați, vine și sora ta, pe atunci, la 10 ani, nu știam eu că am o soră. A fost așa, o fericire, o bucurie. Altfel a fost. Doar patru în cameră, altfel de mâncare, altfel de educatori, altfel de libertate, de spațiu, de absolut tot, deci casa aia pentru mine a fost... chiar m-am simțit acasă.

Carmen Magyari - asistent social: A avut un traseu frumos, la un moment dat zbuciumat, ca orice adolescent, dar n-a renunțat niciodată să dovedească și să-și dovedească lui și apoi nouă că de fapt el poate foarte multe.

Şi a putut atât de multe încât a trecut chiar peste trauma abandonului şi şi-a iertat părinţii.

Norbert Bella: Îs recunoscător că mă aflu aici, că am reușit, că îs sănătos, că am o mamă sănătoasă, tata la fel, sora mea la fel, îs recunoscător că am reușit și sper că și restul copiilor să facă la fel ca mine sau cel puțin la fel. Îi greu, o fost greu, dar acuma mă simt împlinit, mă simt împăcat că n-a fost vina mea, așa a fost să fie. Am avut așa un sentiment de nevinoție, că parcă tot timpul mă simțeam rușinat că stau în casă sau în centru, cu colegi, cu prietenii să nu le zic, să nu le spun, eram mai închis în mine și mai supărat, dar până la urmă m-au făcut să înțeleg și mulți educatori și persoane care au fost în viața mea că nu e vina mea și până la urma urmei cine te acceptă, te acceptă așa cum ești.

Gabi Ghiroltean – psiholog: E mare lucru să știi să fii recunoscător în timp pentru ceea ce primești de la viață, deci un gest normal pentru mine, pentru un tânăr a însemnat foarte mult.

Povestea lui Norbert este despre iubire şi speranţă. Despre bunătate şi iertare. Nu i le-a dat nimeni în copilărie. Le-a descoperit singur pentru că s-a încăpăţânat să creadă că destinul stă şi în mâinile noastre.

Citește și

loading...