Speranţe, emoţii, iluzii, iluzii deşarte... În fiecare început de Răpciune ne aducem aminte că undeva, pe la mijlocul lunii, începe un alt an şcolar. Cumva, direct sau indirect, mulţi dintre români sunt legaţi de învăţământ. Sunt atât de tare legaţi încât vin cu păreri: „pe vremea mea...”...după care urmează aducerile aminte din vremea bunicilor sau a părinţilor.

Am citit pe www.contributors.ro un editorial scris de Cristina Tunegaru, profesoară de română şi engleză, cu 5 ani experienţă la catedră. Cinci ani e mult şi puţin în acelaşi timp...

Profesoara spune un adevăr incontestabil, la care ar trebui sa reflecteze toţi cei care sunt legaţi direct de sistemul de învăţământ.
“învățăm pentru că trebuie, pentru că așa spun mama și doamna – și prea rar fraza Învăț pentru că îmi place și vin la școală cu bucurie.”

Constată autoarea articolului, accentuând mai departe că elevii învaţă de frică, nu din plăcerea de a învăţa, din dorinţa de a şti, de a se lămuri. După frumoşii ani petrecuţi la catedră, pot să confirm că dacă la ore elevii sunt relaxaţi, au curajul de a întreba şi de a da răspunsuri, câştigul lor este evident. Aşadar, sunt de acord cu tânăra mea colegă că frica ar trebui eliminată din şcoala românească.

Ministerul de resort nu mai ştie cum să facă pentru a avea rezultate mai bune la examenele de bacalaureat sau la evaluarea naţională. A redus mult din pretenţii, subiectele sunt din ce în ce mai uşoare, dar degeaba...Rezultatele, în ansamblu, sunt tot slabe.

Cum să fie altfel, din moment ce oricare absolvent de 8 clase poate ajunge la o formă de învăţământ fără alt efort în afară de acela de a termina cursurile şcolii generale? La licee se poate accede şi cu note sub 5 luate la evaluarea naţională. Sigur că mulţi elevi trag tare în timpul anului şcolar pentru că vor să ajungă în liceele cele mai bune. Cinste lor, admiraţie şi preţuire pentru efortul intelectual pe care-l fac.

Se întâmplă ca unii elevi foarte buni în şcoala generală, să devină foarte slabi în liceu. De ce se întâmplă asta, nu poate explica nimeni pe deplin. Nu se poate face o generalizare. Anturajul nefavorabil, lehamitea (da, lehamitea!) faţă de tot ce înseamnă şcoală. Dezinteresul faţă de actul învăţării permanente vine din lipsa perspectivelor de după terminarea liceului, a facultăţii. Locuri de muncă aiurite, care n-au legătură cu studiile,sau pribegia prin locuri străine. Cam acestea ar fi „perspectivele luminoase” ale liceenilor. Sunt destui elevi care-şi urmează visul şi ajung la maturitate să profeseze după dorinţa lor. Mă bucur pentru ei, îi admir şi le apreciez efortul pe care l-au făcut sau îl fac.

Din păcate, în învăţământul preuniversitar actual situaţia nu-i deloc bună...Ştie toată lumea asta, ştie şi ministerul, care tot „pilotează” programe şi experimentează la nesfârşit. Se poate pilota o navă, un avion. Nu poate un grup prea mare de oameni să participe la aterizarea cu bine a unui avion . Sunt 2-3 oameni în avion care fac acest lucru. La fel şi cu acostarea unei nave într-un port. Pentru „pilotarea” învătământului românesc spre normalitate, e nevoie în schimb de multe minţi care nu trebuie să mai tacă.

Tinereţea şi entuziasmul specific au „împins-o” pe autoare să propună desfiinţarea repetenţiei în şcoala românească. Adică înveţi-nu înveţi, tot ajungi în clasa imediat superioară!

Lucru de neimaginat în societatea noastră. La alţii, sistemul acesta de nonrepetenţie există şi este un succes. La noi, unde conştiinţa trebuie stimulată prin coerciţie, o asemenea propunere ar fi, pentru ani mulţi de-acum înainte, o catastrofă greu de imaginat în consecinţe.

Dacă toţi ar trece clasa, ce-ar fi dacă ne-am obişnui cu propunerea neînvăţării (fiindcă asta înseamnă, până la urmă) şi s-ar da carnetele de conducere auto indiferent că ştii, indiferent că nu ştii regulile de circulaţie? Ce-ar fi dacă aşa, trecând clasă după clasă, nefăcând dovada că am acumulat ceva, am deveni profesori, ingineri, medici, piloţi?...

Cine ar mai pilota învăţământul, un mare of al lumii româneşti?


Citește și