De-un sfert de veac în România
doar de hoţie se vorbeşte –
atât s-au înmulţit tâlharii
c-aici hoţeşte se trăieşte:
Cei mulţi trăiesc cu frica-n sân
de tot ce este şi va fi;
alţii, în schimb, sunt specialişti
în meseria de-a şuti.
Dar ciorditorii nu-s la fel,
căci şi-ntre ei e concurenţă:
Dacă-n raport c-un găinar
legea-i lipsită de clemenţă,
ba uneori de-o maximă asprime
(că, de, plevuşca subterană
pe-obrazul naţiei apare
ca o supărătoare rană),
ea se arată tolerantă
cu-a marilor borfaşi silinţă,
luându-i la refec numai atunci
când stăruie-n nesocotinţă.
Altminteri, dacă dau dovadă
de cumpătare banditească
(fură cu cap, plătesc tribut
şi-i lasă şi pe alţii să ciupească),
cine, mă rog, ar cuteza
să pună cinstea lor la zid,
cu faima de indispensabili
pentru poporul zis partid?!
Iar cum la noi devotamentul
cu linguşire garnisit
e calea afirmării certe
pentru tâlharul iscusit,
numai ce-auzi că respectivul
- la închisoare candidat –
azi reprezintă România
ca-nalt funcţionar de stat.
Unii noroc îl vor numi,
alţii c-a fost nevinovat,
dar cei mai mulţi dintre români
vor spune că s-a descurcat.
Ei bine, descurcatul ăsta
cu garnitura lui întreagă,
încurcătură generează
cu conotaţia sa vagă.
Pentru că-n fond se urmăreşte
o egoistă rezolvare
(pe căi certate cu morala)
dintr-o anume-mprejurare.
De unde gravul nerespect
faţă de semeni şi-omenie:
Descurcăreţul e în stare
oricând de-orice ticăloşie!
În cazul lui, în primul rând,
este-ntru totu-adeverit
proverbul cu hoţul neprins
care pozează-n om cinstit.