Recenta demisie a lui Vasile Dîncu de la cârma Ministerului Apărării Naționale, taman acuma când lucrurile se complică enorm în conflictul ruso-ucrainean (mai nou, cei doi adversari se acuză unul pe altul de pregătirea unor atacuri cu „bombe murdare”), când războiul nici gând să ia sfârșit după mai bine de opt luni și când România se află realmente în bătaia puștii kremliniste, ne arată cât se poate de clar două lucruri, cu grijă demonocratică ascunse de ochii presei neobediente și ai cetățenilor tot mai înfricoșați de posibila extindere a conflictului (declanșarea fățișă a celui de-al treilea război mondial), bașca teribila înrăutățire a nivelului de trai pentru cei mulți (inflație galopantă, prețuri aberante la energie, scumpiri la toate cele, educație pe sponci, nesiguranța zilei de mâine etc.):
(1) Că România nu contează în ecuațiile strategico-economice ale Washingtonului și Bruxellului (vezi cum de mai mulți ani se screme să intre în Spațiul Schengen), decât cel mult cu rol de cordon de siguranță pentru apuseni – carne de tun în eventualitatea extinderii războiului, respectiv rampă de lansare pentru o oarecare ripostă NATO, după „întărirea” acestui flanc al său cu tehnică militară franco-americană; (2) Că președintele Klaus Iohannis și premierul Nicolae Ciucă, ambii oameni de paie ai globaliștilor și sforarilor apuseni (primul cu gândul la fotoliul de secretar general NATO, celălalt visând să devină președintele în genunchi al unui stat aparent), nu vor ezita să-i arunce pe români în focul devastator al acestui război absurd, chit că România postdecembristă nu are nici de leac armată și armament corespunzător.
Toate acestea (desigur, și multe altele) fiind bine-cunoscute de fostul ministru V. Dîncu, la pachet cu uriașele suferințe provocate ucrainenilor de rând de către orgolioasele stârpituri kremliniste și kieveano-occidentale, iată motivul pentru care acesta, pe internet, s-a declarat partizanul unei păci grabnice, iar în final, după o ultimă discuție cu premierul, și-a înaintat demisia, motivată public prin „perspectiva imposibilității colaborării cu Președintele României” și pentru „a nu prejudicia în niciun fel procesele de decizie și programele care necesită fluiditate pe întregul lanț de comandă și pentru a nu bloca o serie de proiecte absolut necesare pentru funcționarea optimă a Ministerului Apărării Naționale și a Armatei Române”.
Să fi fost Vasile Dîncu, așa cum susține Sorin Roșca Stănescu în articolul Dîncu a încasat sau a dat?!, o victimă a „cleștelui” Ciolacu-Iohannis, căruia „în cele din urmă i s-a alăturat și Ciucă”? Mult mai sigur este ceea ce sugerează autorul textului, după informația „a zburat din post cam un ministru pe an”, prin întrebarea: „Ce contracte a avut în vedere sau chiar a negociat Vasile Dîncu și care, pentru președintele Klaus Iohannis, din varii motive, erau indezirabile?”
Iar Sorin Roșca Stănescu știe ce spune, ca unul care, ne înștiințează chiar el, a fost „mai mult sau mai puțin apropiat de unii dintre demnitarii care au deținut de-a lungul timpului portofoliul Apărării”, deci este convins că „seismele care au cutremurat frecvent vârfurile acestui minister au avut de cele mai multe ori originea în ceea ce în argou se numește «bătălia pentru cașcaval»”.
Avem astfel nu numai dovada megacorupției la cel mai înalt nivel în statul nostru eșuat (învârteli de zeci și sute de miliarde din banii publici), ci și aceea, cu mult mai gravă, că la o adică (a se citi „la comanda dată de globaliștii anglo-americani și din Uniunea Europeană”), aleșii noștri de tot rahatul vor fi de acord să arunce în gura ursului muscălesc acest popor nedoritor de aventuri belicoase și complet lipsit de armată, dacă de așa ceva depind viitoarele lor funcții de lachei plătiți boierește.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News