„Când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău”-spune Paolo Coelho. Nu ştiu cum sună această frază în portugheză, limba maternă a brazilianului Coelho, dar, după meciul de fotbal Franţa-Portugalia, nu mai am motive să mă îndoiesc vreodată de veridicitatea ei.

În general, când priveşti o confruntare sportivă în care nu sunt implicaţi conaţionalii tăi, ai o stare de neutralitate care trece destul de repede, urmarea fiind că te faci suporterul din faţa televizorului al uneia dintre cele două echipe.

Ţineam într-o oarecare măsură cu Portugalia la începutul meciului. Mizam că va câştiga meciul, pentru că francezii, cu o zi în minus la odihnă după meciul cu germanii, vor ceda fizic spre final.

Francezii, acasă la ei, călcând pe iarba lor, respirând aerul lor, au început tare. Sprinturi lungi cu mingea la picior, şuturi la poartă, ocazii ratate, sau mai exact un portar portughez admirabil. Meciul curgea frumos, când, dintr-o dată, Cristiano Ronaldo, în urma unui fault grosolan, a fost scos din joc.

Nu pot uita imaginea cu marele jucător al Realului pe iarbă, plângând de durere sau de ciudă, poate de-amândouă, că nu mai poate continua. Atunci am devenit suporter al naţionalei Portugaliei, ca un portughez. Atunci am zis că dacă există dreptate divină, fără Ronaldo care să poarte steagul de luptă, fără Ronaldo care să dea încredere echipei, până la urmă, Portugalia va câştiga. Aşa a fost…

Dacă scriitorul brazilian a avut dreptate când a scris despre conspiraţia universului dacă un om, un singur om îşi doreşte cu adevărat ceva, să ne gândim cum este ca milioane de oameni, care n-au nicio legătură directă cu spaţiul lusitan, să-şi dorească acelaşi lucru! Las deoparte întreaga populaţie a Portugaliei, care duminica seara a fost un singur gând...Şi o singură inimă.

Duminică, văzându-l pe Ronaldo căzut pe gazon, cu ochii în lacrimi şi cu un fluture stând nepăsător şi neştiutor faţă de ce se petrece dincolo de universul lui, stând pe obrazul fotbalistului, am simţit furie şi dorinţă. Doream să se facă dreptate. Nu ştiu dacă intrarea la genunchiul fotbalistului a fost o întâmplare nefericită sau...

Am văzut cu mulţi ani în urmă un alt jucător de limbă portugheză lovit la genunchi la un mondial de fotbal şi străduindu-se să rămână în teren. Şi el a fost nevoit să plece în lacrimi de pe gazon. Îl chema Pélé. Îl cheamă Pélé. Îl va chema Pélé, chiar dacă, întâmplător, s-ar putea să moară într-o zi.

Dar am văzut după ieşirea căpitanului că Portugalia a înţeles că trebuie să dea tot ce are mai bun, că trebuie să lupte până la final cu un adversar care are aliaţi în iarbă, în aer, în fluturi…

Duminică, fadoul a învins şansoneta. Fadoul este dorul portughez, apropiat de sufletul nostalgic al românului. Şansonetele sunt fumoase, dar sunt mai departe de noi, românii. De data aceasta, Amália Rodrigues a cântat mai cu suflet decât Yves Montand. Nici unul, nici altul nu mai sunt de mult printre noi. Ei nu mai sunt, dar cântecele lor, da…

Peste ani, fotbaliştii de la finala europeanului de fotbal din 2016 se vor fi lăsat de fotbal. Dar noi vom şti, alţii vor şti după ce nu vom mai fi noi, c-a existat un mare fotbalist care ar fi vrut să joace într-o finală. Îl chema Ronaldo. Îl cheamă Ronaldo. Îl va chema Ronaldo!

În 2004 portughezii au pierdut o finală pe care au jucat-o în faţa propriilor lor suporteri. Poate că cel mai greu e să joci acasă. Duminică poate şi-au adus aminte că acelaşi Paolo Coelho, a scris undeva:
„Câte lucruri am pierdut din teama de a nu pierde!“

Şi nu le-a mai fost teamă. Le-a fost ambiţie, le-a fost detrminare, cu tot universul de partea lor!

Felicitări, Portugalia! Parabéns a Portugal!

Mulţumim! Obrigado!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News