Opusculul impresionează cititorul atât prin dârza obiectivitate cu care autorul prezintă rezumatul istoriei rușilor, inclusiv epocile considerate de vârf în istoriografia ruso-sovietică (reformele lui Petru I, expansionismul promovat de țarina Ecaterina a II-a, bolșevismul și stalinismul), cât și strigătul de durere al acestui mare și autentic rus la vederea/constatarea dezastrului rusesc, prin comparație cu prosperitatea apuseană (în special cea americană), totul din pricina politicii stupide pe care au dus-o nu numai țarii ruși, ci și liderii sovietici.

Strigătul lui Soljenițîn, zic eu, se înrudește cu gemetele scoase de tânărul Emil Cioran (autorul le numește „divagații”) în „pasionata” scriere Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990): „România e geografie, nu e istorie”; „Istoria este o explicație, dar nu o scuză”; „Iubesc istoria României cu o ură grea”...

Cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX a apărut la noi în excelenta traducere a lui Boris Buzilă (Editura Anastasia, 1995), cu o viguroasă Prefață a lui Alexandru Paleologu, care are ca motto întrebarea-rechizitoriu din discursul rostit de Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de azi?”

Iar francmasonul Al. Paleologu (lucrul acesta ni-l spune chiar el, atunci când amintește de crimele masonilor), întru totul de acord cu afirmațiile scriitorului rus, ne informează că „Rusia nu era o națiune barbară înainte de Petru cel Mare, cum multă lume spune și crede”, subliniind că ea „a fost împinsă la o politică cinică și nerușinată, pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși” și că Soljenițîn a spus în „mod expres și repetat” că „Rusia trebuie să renunțe la țările anexate, care nu sunt de tradiție, de cultură și de istorie comună cu a Rusiei”.

Dar iată câteva citate ilustrative, care fac din Soljenițîn un intransigent luptător nu numai pentru binele și fericirea rușilor, ci – la limită – a tuturor pământenilor:

1)Ca „slujitor al progresului”, Petru „nu a făcut dovada unei inteligențe ieșite din comun, arătându-se în multe privințe de-a dreptul primitiv”;

2)Având în vedere ukaz-ul lui Petru de la 1714 cu „dreptul unic de succesiune al nobililor” (țăranii treceau direct în proprietatea acestora) și cu o pătură conducătoare complet ruptă de popor, precum și smintita idee a „«dedublării» capitalei”, „a strămutării ei (...) în niște smârcuri spectrale”, autorul se simte îndreptățit să afirme că acest mult lăudat țar „nu a fost un reformator, ci un revoluționar (de cele mai multe ori fără să fi fost nevoie)”;

3)Țarina Elisabeta Petrovna (1741-1761), fiica lui Petru I, nu era preocupată de „«protecția poporului», ci de «primejdiile care amenințau echilibrul european», făcând – într-o manieră de neiertat – ca energiile poporului rus să se consume în conflicte și chiar în aventuri europene, cu totul străine de interesele noastre”, precum oneroasa alianță cu Anglia, „țară de la care Rusia nu s-a ales niciodată cu niciun ajutor și cu nimic bun”;

4)Nu numai că Ecaterina a II-a, preocupată „cum să pună mâna pe alte țări”, s-a amestecat în conflictul franco-austriac (o idee „de-a dreptul nocivă”), dar în sângeroasa ei domnie a purtat șase războaie (înainte de-a muri „se pregătea să-l poarte pe al șaptelea: împotriva Franței revoluționare”), deși „campaniile vitejești ale lui Suvorov prin Italia și prin Elveția (...), au fost pentru Rusia de o absolută inutilitate, vărsare de sânge rusesc, irosire de forțe și de mijloace”;

5)Fiind înconjurat de consilieri filoenglezi, sub țarul Alexandru I „birocrația a proliferat din ce în ce mai mult”, iar armatele franceze invadatoare au fost zdrobite cu un uriaș efort și „cu prețul trecerii Moscovei printr-un incendiu pustiitor (puțini știu că în spitalele moscovite au ars de vii 15.000 de soldați ruși, răniți la Borodino)”;

6)Cu o armată rusă, care – menționează caustic autorul – „făcea față mai bine la paradă decât pe câmpul de luptă”, țarul Nicolae I demarează „doctrina balcanică”, eliberează Armenia, poartă război cu Turcia și cucerește Caucazul, unde „imperiul rus plătea fericirea de-a avea aceste teritorii”, deoarece cheltuielile pentru păstrarea Caucazului și Transcaucaziei, cel puțin până la bolșeviadă, „depășeau cu mult veniturile pe care ni le aduceau”;

7)În plin război al Crimeii (anul 1855) moare Nicolae I, pe tron urcă fiul lui Alexandru al II-lea, iar acesta încheie precipitata pace din 1856, „cea mai oribilă pace încheiată de ruși, după cea de la Prut (a lui Petru)”, pace despre care, aidoma unei fatale premoniții a anului 1904, însuși împăratul va spune mai târziu: „Acceptând acea pace, am săvârșit o mârșăvie”;

8)În ceea ce-l privește pe molâul țar Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru al III-lea (împăratul care a suprimat unele funcții de prisos, a redus impozitele țăranilor și a prelungit termenele pentru plata datoriilor), acesta „a început chiar din prima zi de domnie, și fără să-și dea seama ce face, să distrugă din temelii toată opera tatălui său”;

9)Întrucât pe primul plan punea exterminarea fizică a oamenilor (au pierit peste 50 de milioane de oameni de pe urma neîntreruptului război intern, pe care „guvernul sovietic l-a purtat împotriva propriului său popor”), în mod just autorul conchide că „Uniunea Sovietică, cu regimul său comunist, era condamnată de istorie”. De ce? Pentru că pe toate planurile (politic, economic, social, cultural, ideologic) „se întemeia pe principii false”, iar „istoria perioadei sovietice a fost un eșec”.

Ca pretutindeni în lagărul comunist (actualmente în China și Coreea de Nord), principala criză cu care s-a confruntat Uniunea Sovietică n-a fost criza economică, ci cea moral-spirituală („Însuși caracterul popular rusesc, așa cum îl știau strămoșii noștri și cum l-au imortalizat scriitorii ruși și observațiile străinilor obiectivi și atenți, acest caracter a fost siluit, maculat, pervertit de-a lungul perioadei sovietice”, notează cu obidă autorul), care – zic eu, dimpreună cu noua ideologie a profitului, plus metehnele bolșevice, mereu prezente în gândirea și năravurile cârmuitorilor postsovietici – „s-au răsfrânt și asupra limbii – oglinda caracterului poporului”.

Tocmai de aceea, constatând că „istoria noastră ne apare ca un lanț de ratări” și că „dacă lucrurile vor merge mai departe așa, peste un secol cuvântul «rus» va dispărea probabil din dicționare” (firește, mai ales din cauza unei crize demografice „fără precedent”), Aleksandr Soljenițîn utilizează pluralul la persoana întâi (se adresează rușilor de pretutindeni, neomițându-se pe sine) atunci când pune chestiunea rusă în iminenții termeni shakespearieni („a fi sau a nu fi”) și când arată rolul fundamental al noii școli („una în care în clasa întâi să intre copiii unui popor pervertit, iar din ultima clasă să iasă tineri pătrunși de duhul unei înalte moralități”) în amplul și urgentul proces de asanare socială: „Trebuie să edificăm o Rusie morală sau să nu o edificăm deloc”!

Dar are grijă ca, în prealabil, să definească patriotismul („Patriotismul este sentimentul plenar și statornic față de țara și națiunea ta, pe care nu trebuie să le servești cu slugărnicie, și nici sprijinind pretențiile lor nedrepte, ci apreciind deschis viciile și erorile lor”), să ne înștiințeze că „Rusia n-a fost nicicând o federație, și nici nu a luat ființă așa”, ba chiar să-i avertizeze pe cârmuitorii ce încearcă reconstituirea Uniunii Sovietice, că asta este „calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus”, pentru ca puțin mai jos, pe aceeași pagină, să scrie acest nobil și incontestabil adevăr: „Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul său, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât mai mult”!...

Și iată că în 1994, după expulzarea sa în 1974, acest mult încercat și curajos scriitor revine din Statele Unite în Rusia postsovietică. Avea 76 de ani (născut pe 11 decembrie 1918), se bucura de un mare prestigiu și, pesemne, dorea să moară liniștit în țara lui natală (inevitatabilul a avut loc la Moscova, după 14 ani).

M-am așteptat ca în continuare fostul disident să dea dovadă de intransigență, chiar dacă după anul 2000 a fost primit la Kremlin (pozele internetului fac dovada) de Putin, noul lider necușer, avortat de fostul kaghebist de mâna a doua. Căci nu se putea să nu fi auzit, măcar câte ceva, despre revoltătoarele isprăvi/crime ale acestui haram cu pretenții de cârmuitor providențial: sforile trase și aranjamentele făcute cu alcoolicul de Boris Elțîn, agresiunile și nenumăratele crime săvârșite în Cecenia și Georgia („exercițiile” pregătitoare în vederea învadării Ucrainei), arestările, întemnițările, „sinuciderile” și fioroasele asasinate prin care se descotorosea (și continuă să se descotorosească) de incomozi: critici ai regimului său, adversari politici, jurnaliști prea băgăcioși.

A fost Soljenițîn „sedus” de mincinoasa aparență democratică putinistă, ori mai degrabă pe octogenar nu l-au ținut curelele să înceapă lupta cu noua scursură stalinisto-kaghebistă?!...

Oricare a fost motivul, eu n-am citit nicăieri un cât de mic protest al lui Soljenițîn la adresa Putinosului și a regimului său megacriminal. Mă rog, la acea vreme lista cu persoanele mătrășite (arestate, întemnițate, ucise) la comanda marelui Strigoi kremlinist era mult mai scurtă. Astăzi, după decenii de abuzuri și samavolnicii, ea este înspăimântător de lungă: Boris Nemțov (2015, împușcat de patru ori în spate), Boris Berezovski (2013, găsit mort în baia locuinței sale din Marea Britanie), Stanislav Markelov și Anastasia Baburova (2009, amândoi împușcați), Serghei Magnitsky (2009, omorât în bătaie de polițiști), Natalia Estemirova (2009, jurnalistă răpită în fața casei sale, împușcată de mai multe ori și abandonată într-o pădure), Anna Politkovskaia (2006, jurnalistă împușcată de șase ori, chiar de ziua Strigoiului, în liftul blocului unde locuia), Aleksandr Litvinenko (2006, fost agent KGB, otrăvit cu poloniu la un hotel din Londra), Serghei Iușenkov (2003, fost colonel de armată, împușcat în fața casei sale din Moscova), Aleksei Navalnîi (2024, avocat și redutabil opozant, ucis pe 16 februarie într-o colonie penitenciară din zona arctică, cu certitudine că la comanda acelui Neom, care se ferea ca de foc să-i rostească numele).

În ce mă privește, eu sunt convins că jertfa acestor luptători pentru libertate și demnitate nu este zadarnică, ci va contribui – mai devreme sau mai târziu – nu doar la căderea criminalului regim putinisto-kremlinist, ci chiar la capturarea și pedepsirea celor care vor scăpa vii în urma unei mult necesare revolte populare sau a reglării de conturi între atotputernicele javre ale nefastului moment.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News