De pildă, uriașa Comedie umană a lui Honoré de Balzac, părintele romanului modern, cuprinde „optzeci și patru de romane sau de nuvele terminate din cele o sută treizeci și șapte proiectate” (Gaëtan Picon în Histoire des littératures), între acestea fiind câteva capodopere incontestabile (Eugénie Grandet, Moș Goriot, Iluzii pierdute), romane „de căpătâi” pentru alți scriitori (Istoria celor treisprezece, carte pe care Mateiu I. Caragiale se pare că o știa pe dinafară, Crinul din vale care, ne spune Haralambie Grămescu în amplul Tabel cronologic al romanului Femeia de treizeci de ani din ediția 1974, „îi va sluji lui D. Bolintineanu atunci când va scrie unul dintre primele romane românești, Elena), unele scrieri de mare succes în epocă (succesul romanului Pielea de sagri, ne informează același H. Grămescu, „este enorm, situându-l pe autor printre cei mai mari scriitori ai vremii) și, desigur, producții de mâna a doua, chiar „romane comerciale” în faza de început (cu pseudonimul Horace de Saint-Aubin, în anul 1823 publică Ultima zână sau Noua lampă fermecată, posibil și alte romane „în colaborare cu vreun prieten”, precum Michel și Christine și urmărirea sau Anonimul).

Ce să mai spunem de Alexandre Dumas-tatăl, despre care Marcel Gafton, tălmăcitorul și prefațatorul celebrului roman După douăzeci de ani (BPT, Editura Minerva, București, 1971), afirmă următoarele: „A scris aproape două sute de romane, unele cu o ușurință care le-a sortit singură uitării. O asemenea activitate scriitoricească a avut, desigur, cusururile ei; n-au lipsit nici acuzele, între care pamfletul Alexandre Dumas și Compania. Fabrică de romane.

În comparație cu cei doi renumiți francezi și cu ilustrul Nicolae Iorga, care – se zice – ar fi scris în prodigioasa sa viață circa 1000 de cărți și peste 10.000 de articole, Liviu Rebreanu este, cantitativ vorbind, un scriitor modest.

Din punct de vedere calitativ, opera rebreniană însumează producțiile literare de mare valoare (romanele Ion, Răscoala și Pădurea spânzuraților, excepționalele nuvele Cântecul iubirii, Răfuiala, Proștii, Golanii, Nevasta, Hora morții, Catastrofa și Ițic Ștrul, dezertor, plus reușita comedie Plicul), precum și restul creației sale, unde intră atât nuvelele și piesele mai puțin izbutite (comediile Cadrilul și Apostolii, de exemplu), cât și romanele minore: trei dintre ele preced capodopera Răscoala (Adam și Eva, Ciuleandra, Crăișorul Horia – necesar exercițiu pregătitor în vederea elaborării construcției epice de maturitate), ultimele trei (Jar, Gorila, Amândoi – o însăilare polițistă la nivelul „unui reportaj banal de ziar”) neilustrând în opinia lui Alexandru Piru, autorul studiului-prefață la ediția bibliofilă în două volume (Editura Pentru Literatură, 1962), decât „o totală scădere a instinctului său creator, o surprinzătoare lipsă de conștiință artistică și o curioasă dezorientare ideologică”, fapt pentru care „rămân în activitatea sa tot atâtea pete negre”.

Mai înainte de-a evidenția circularitatea, cuvine-se să aruncăm o privire de ansamblu asupra operei rebreniene cu adevărat referențială:

1)Alături de Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul Hallipilor în patru volume: Fecioarele despletite, Concert de muzică de Bach, Drumul ascuns și Rădăcini, romane apărute în perioada 1925-1938) și de Camil Petrescu (romanele ușor înrudite Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust), Liviu Rebreanu este întemeietorul romanului românesc modern (în principal țărănesc, psihologic și realist, dar și cu reflexe naturaliste), chit că în opinia lui C. Petrescu „nu se poate face roman și nici măcar literatură” în lumea satului, căci trebuie să ai „o societate în care problemele de conștiință sunt posibile”;

2)Câteva dintre nuvele constituie focarele de iradiere artistică ale viitoarelor romane mari: Cântecul iubirii (Volbura dragostei, Cântec de dragoste, Răzbunarea în primele versiuni) cuprinde in nuce tema din Glasul iubirii (a doua parte a romanului Ion), tot la Ion trebuie raportate nuvelele Glasul inimii (inițial Codrea, apoi Dezertorul) și Idilă de țară (prima creație rebreniană în care apare Ion a Glanetașului), iar problematica lui David Pop din Catastrofa „va fi dezvoltată de Liviu Rebreanu în romanul Pădurea spânzuraților” (Al. Piru);

3)Fără a pune la îndoială mărturia lui Rebreanu cu țăranul din Prislop (Pripasul romanului Ion), pe care l-a văzut aplecându-se și sărutând pământul, gest făcut mai târziu de Ion (dar, ne atenționează criticul Al. Piru, „o scenă identică este zugrăvită în La terre de Zola pe seama eroului Buteau”), trebuie identificate în mod corect sursele sale de inspirație, îndeosebi din marea literatură rusă, cunoscută de el pe filieră germană, ba chiar făcând niscaiva traduceri din ea: tolstoian în romanul Ion (prin cele două planuri și prin proiecția sa artistică în Titu Herdelea, tot așa cum pe două planuri se desfășoară acțiunea romanului Anna Karenina, iar Konstantin Levin repezintă alterego-ul lui Lev Tolstoi) și la fel tolstoian în Răscoala, continuarea primului roman prin Titu Herdelea ajuns la București (acțiune tot pe două planuri, dar mai ales formidabila capacitate a autorului, la fel ca în epopeea Război și pace, de-a mobiliza „un număr apreciabil din diverse medii”), pentru ca - prin tehnica analitico-psihologică - să devină dostoievskian în Pădurea spânzuraților, respectiv cehovian în nuvelele care ilustrează crâmpeie impresionante din viața slujbașilor umili (Ocrotitorul, Norocul);

4)Tot Al. Piru ne face cunoscut că în romanul Ion „lupta pentru pământ era purtată individual”, pe când în Răscoala „ea va cuprinde întreaga masă țărănească și va tinde la împlinirea aspirațiilor colective”.

Romanul Ion demarează cu descrierea drumului „ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul când în dreapta, când în stânga, până la Cluj și mai departe”, cu crucea strâmbă de la marginea satului, „pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi” și, fiind duminică, cu locuitorii satului adunați la hora de la Todosia, „văduva lui Maxim Oprea”, încheindu-se în chip simetric: cu șoseaua „care cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros”, cu satul care a rămas același („Câțiva oameni s-au stins, alții le-au luat locul”), cu „Hristosul de tinichea (...) zuruindu-și ușor trupul în adierea înserării de toamnă” și cu hora care tocmai s-a isprăvit.

Romanul Răscoala începe cu discuția din trenul de București dintre Grigore Iuga (fiul blajin și liberal al aprigului latifundiar Miron Iuga) și arendașul Ilie Rogojinaru, terminându-se pe peronul Gării de Nord cu întâlnirea în fugă dintre cei doi, arendașul fiind la fel de pornit împotriva țăranilor, deși mulți dintre răzvrătiți (circa 11.000) fuseseră de curând omorâți de armată, la ordinul guvernului liberal: „Nu vă spuneam eu că țăranii sunt ticăloși?...V-aduceți aminte?”

Nici romanul Pădurea spânzuraților, închinat de autor fratelui său Emil („executat de austro-unguri, pe frontul românesc, în anul 1917”), nu se abate de la regula circularității: se deschide cu pregătirile pripite pentru executarea prin spânzurare a sblocotenentului ceh Svoboda, condamnat pentru încercare de trădare de către Curtea Marțială (din ea făcuse parte și locotenentul român Apostol Bologa, personajul principal) și se sfârșește cu spânzurarea lui Bologa, ofițer remarcabil (multiplu decorat) atâta timp cât n-a fost în situația să lupte împotriva conaționalilor, obsedat de ideea că, după mutarea unității sale pe frontul românesc, va fi obligat să-și împuște frații și prins de locotenentul ungur Varga, prietenul lui din perioada studiilor la Universitatea din Budapesta, pe punctul (ipotetic) de-a trece la români.


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News