Are dreptate Stagiritul când afirmă că fericirea nu se identifică cu satisfacția (ea este rodul unei vieți permanent virtuoase și al activităților serioase, care contribuie la împlinirea omului ca om). Totodată, fericirea nu este o glumă sau un joc, deoarece jocul este în esența sa inconștient (și animalelele, îndeosebi puii lor, se hârjonesc și se joacă!), însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al tuturor comunităților umane, neaparat trebuie să fie o suită de acte conștiente, întru dobândirea echilibrului lăuntric, formarea unei conduite ireproșabile și recunoașterea cu maximă bucurie a scurtelor și rarelor perioade fericite, de care oamenii au parte în această lume, sub crunta apăsare a unui timp rău și bolnav.
Cu precizarea că, în lumea noastră ultramaterială și – deci - înrobită bogățiilor exterioare, tot mai mulți oameni se autoamăgesc cu falsa fericire generată de bani, putere, faimă și plăcere, care în realitate constituie o diabolică aparență, întrucât conținutul acestor făcături este, în cele mai multe cazuri, o dureroasă și îndelungată nefericire.
Aidoma lui Aristotel, cinicii (în special Diogene Cinicul) puneau virtutea și abstinența la baza fericirii umane, Epicur edifica fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manualul, mai exact în Fragmente, că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din BPT, Editura Minerva, București, 1977), elogiind totodată cele două vorbe, pe care – potrivit celebrului actor grec Favorinus – tot omul „trebuie să le aibă în inimă: menține-te și abține-te”, iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă cu insistență fericirea sui-generis rezultată din cumpătare și necontenita îmbogățire lăuntrică prin credință, iubire, smerenie și renunțarea la avuțiile pieritoare („pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”).
Căci, ne avertizează splendida înțelepciune japoneză, „un obiect în plus este o grijă în plus”...
De reținut că, după cum nici viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, deoarece numai astfel, din descifrarea și înțelegerea lor îi descoperim existenței noi sensuri mobilizatoare), nici fericirea nu poate să fie un scop în sine. De ce? Fiindcă scopul în sine nu numai că ar micșora și mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în această superbă ipostază ea este pură, imaterială și transfiguratoare), dar i-ar distorsiona și sensul izbăvitor prin alimentarea patimilor de felul orgoliului, egoismului și ipocriziei. Da, căci aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat) și alimentează fără întrerupere raporturile filiale cu Atotputernicul și cele frățești cu toți semenii.
La rândul meu, chiar la începutul articolului Nevoia omului de fericire din 7 decembrie 2010, fac următoarea precizare: „Fericirea nu este un simplu concept ori un ideal imposibil de atins. Ea este o năzuinţă neîntrerupt umană, ce poate şi trebuie să fie convertită în realitate, dar o năzuinţă articulată pe firea, educaţia şi aspiraţiile fiecărui individ în parte”. Închei articolul cu următorul îndemn adresat ierarhilor și cârmuitorilor politico-militari: „Bisericile, şi când spun biserici mă gândesc în primul rând la cele universaliste (creştinism, budism, islamism), pot contribui la rândul lor la scoaterea omenirii din actuala fundătură, prin lepădarea înalţilor prelaţi de orgolii şi prin demararea de dialoguri interconfesionale responsabile şi eficace, nu doar de ochii lumii, care să îndrepte bisericile înfrăţite înspre ecumenism, iar toate marile credinţe să se apropie până la identificarea şi activarea tuturor acelor zone comune cu mare impact asupra omenirii. Pentru că, o ştie oricine, scopul oricărei religii este acela de a-i face pe credincioşi mai buni şi mai drepţi, în consecinţă mai fericiţi.
La rîndul lor liderii politici şi conducătorii militari pot contribui la această veritabilă renaştere a omenirii prin renunţarea la ambiţii şi orgolii cu sau fără iz patriotic, respectiv prin trecerea de îndată la dezarmare”.
Iar în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016, adaug că „fericirea se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc”.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News