Una care-i învӑţa pe aspiranţii la meseria de steward, le povestea învӑţӑceilor cum trebuie sӑ-i abordeze pe „gheşti”, sӑ nu se apropie prea mult de ei, cu alte cuvinte sӑ nu intre în sufletul lor.

Desigur, într-o avalanşӑ de imagini şi de comentarii, un cuvânt cum e „gheşti”, se poate strecura aproape neobservat. Normal (scandalos de anormal mai exact), cuvântul e forma gӑsitӑ (de una care are menirea sӑ-i înveţe pe tinerii români cum sӑ fie cât mai politicoşi cu strӑinii) pentru englezescul „guest”. De la englezӑ la romglezӑ pentru unii pasul e mic. Un pas mic pentru un om, dar un pas mare pe calea desӑvârşirii prostiei omeneşti. Sau româneşti, mai degrabӑ.

Siluiesc unii dintre noi limba românӑ în fel şi chip. Mi-e dor de curata şi fermecӑtoarea limbӑ românӑ şi oftez – în van – dupӑ ea. Altceva ce-aş putea sӑ fac?

Academia Românӑ ar putea face totuşi ceva pentru ca asemenea exprimӑri scârboase sӑ nu mai zgârie auzul cetӑţenilor şi sӑ interzicӑ televiziunilor sӑ dea pe posturi inepţii de genul „gheşti”. Din nefericire, singura preocupare a înaltului for academic a fost legatӑ de scrierea cu „î” din „i”, sau cu „â” din „a”, de trecerea de la „nici un” la „niciun” şi alte – poate – câteva flecuşteţe.

„Limba românӑ e sângele meu”-spunea poeta Nina Cassian. Frumoasa noastrӑ limbӑ e sângele tuturor românilor. Fӑrӑ sânge nu se poate trӑi; nici fӑrӑ limba românӑ, dac-ai avut norocul sӑ-ţi fie limbӑ maternӑ.