Taman asta face şi Gh. Vlăduţescu în cartea sa Ereziile evului mediu creştin, carte apărută în anul 1974 la Editura Enciclopedică Română: După ce în primul capitol oferă cititorului o privire de ansamblu asupra celor trei tipuri principale de erezii (teologice, social-politice, filosofice) şi asupra unora dintre cei mai reprezentativi eretici din istoria omenirii, despre care are îndreptăţite cuvinte de laudă („Erezia n-a fost o joacă; ereticii se lăsau arşi pe rug pentru adevărul vieţii lor”, „Ereticii nu numai că au anticipat o altă lume, mai umană, dar au şi luptat pentru ea”), capitolul al doilea, dedicat ereziilor cu caracter predominant religios, îl deschide cu Primele erezii – iudeo-creştinismul şi gnosticismul.

Evident, nu înainte de-a oferi cititorilor explicaţia acestei mici abateri de la tema anunţată în titlul cărţii: „Este adevărat că nici iudeo-creştinismul, nici gnosticismul, nici arianismul originar, nici donatismul etc. nu ţin, riguros vorbind, de creştinismul medieval, epoca de mijloc începând cu secolul al V-lea. Am evocat însă aceste prime erezii şi pentru că multe dintre ele, fie ca atare, fie absorbite în altele, trec dincolo de veacul al V-lea, dar şi pentru că servesc ca o prefaţă necesară înţelegerii procesului închegării mişcării eretice din anii evului mediu”.

Dar ce trebuie să înţelege prin eretic? Explicaţia dată de J.B.Bossuet (cu ea îşi începe cartea Vlăduţescu), care urmăreşte să-i vestejească pe eretici, în realitate – cum bine sesizează autorul român – se constituie într-un elogiu adus memoriei acestora: „Eretic este cel care are o opinie; chiar cuvântul înseamnă acest lucru. Ce înseamnă a avea o opinie? Înseamnă a-ţi urma propria judecată şi credinţă”.

Exact asta au făcut toţi ereticii (faimoşi şi mai puţin faimoşi) ai omenirii, fie că au fost predominant religioşi, fie de orientare socială sau filosofică: Au avut opinii şi idealuri aproape contrare celor statornicite de autorităţile bisericeşti şi laice, pentru a căror realizare au luptat până la jertfa finală (Jan Hus, Miguel Servet, Giordano Bruno etc.), îndeosebi după înfiinţarea şi organizarea în sec. XIII a teribilei Inchiziţii!

Practic, formele de pedepsire a ereticilor (de la izgonirea din comunitate şi până la suprimarea lor) sunt de-o vârstă cu erezia. Constantin cel Mare, împăratul care - pentru motive politice privind unitatea imperiului – a legalizat/oficializat creştinismul (el însuşi rămânând păgân până pe patul de moarte!), nu le-a ars cărţile şi nu i-a alungat şi întemniţat pe eretici? Pentru ca Maximus, urmaşul lui, în anul 385 să aplice pedeapsa cu moartea împotriva lui Priscillianus, acesta fiind condamnat încă din anul 380 de către sinodul de la Cesareea-Augusta la cererea expresă a episcopilor spanioli Idacius (atenţie la cest nume I-dacius, care include în el cuvântul dac/dacius!) şi Ithacius. Între timp, ne înştiinţează Vlăduţescu, „în anul 382 împăratul Teodosie înscrisese în Legea contra maniheilor pedeapsa cu moartea”.

În pofida represaliilor, unele erezii vor rezista cu brio, fapt care în timp va duce la apariţia şi consumarea schismelor. Astfel, monofizitismul (monofiziţii identifică natura lui Hristos cu natura divină, mono physis = o singură natură) rezistă atât de bine atacurilor, încât produce desprinderea din blocul creştin a celor trei biserici ce s-au perpetuat până în zilele noastre: coptă, iacobită şi armeană.

Orgoliile episcopilor din Apus şi Răsărit au dus la Marea schismă din anul 1054, iar mult visata unitate doctrinară creştină a fost grav compromisă cinci veacuri mai târziu, adică atunci când Reforma a provocat alte desprinderi însemnate (luterane, calvine, anglicane) şi -pentru mult timp, poate pentru totdeauna - sortită necontenitei fărâmiţări neoprotestante (baptişti, adventişti, penticostali, martorii lui Iehova etc.).

N.B.: Cu toate că istoria grecilor antici nu cunoaşte o mişcare eretică religioasă (religia lor nu era impusă cu atâta rigoare ca religiile altor popoare), asta n-a scutit-o de aşa-numitele procese de impietate intentate filosofilor Anaxagoras, Protagoras şi Socrate, căci procesele de impietate erau de fapt procese politice prin învestitura politică a zeilor...

În concluzie, se poate spune că, deşi ereticii au în general nostalgia creştinismului primitiv (catharii, de pildă, propovăduiau întoarcerea la spiritul Evangheliilor), poate că acesta fiind chiar unul din motivele pentru care în anul 1824 termenul erezie este înlocuit în actele catolice cu acatolicism, toate formele de erezie (îndeosebi cele sociale şi filosofice, căci cele religioase urmăresc de regulă reaşezarea dogmelor) au un pronunţat caracter protestatar, care prin comunicare şi/sau fuziune (indiscutabilă este influenţa lui Wiclyffe asupra lui Hus) duce, aşa cum punctează Vlăduţescu, la solidaritatea lor. De pildă, trecerea de la maniheism la catharism nu este altceva decât drumul de la o erezie preponderent religioasă la una preponderent socială.

Ba mai mult, cu temei se afirmă că ereziile preponderent sociale şi filosofice (care au şi importante trăsături religioase, fără a fi reductibile la acestea) stau la originile Reformei şi Renaşterii.

*
1. Despre iudeo-creştini doar atât: Sunt evrei creştini din secolele I şi II, îndeosebi din Palestina şi Siria, care continuă să urmeze legea mozaică, dar se conduc şi după Evanghelia lui Matei.

Sub directa influenţă a învăţăturii lui Iisus, apare comunitatea nazarinenilor din Ierusalim, condusă la început de Iacov cel Drept, fratele lui Iisus, căruia i se subordona chiar şi Apostolul Petru. Din cartea Povestirile evangheliştilor, autor Zenon Kosidowski, aflăm că societatea nazarinenilor cuprindea două fracţiuni: Pe de o parte iudeo-creştinii (creştinii iudaizanţi), adică iudeii pioşi care, în frunte cu Iacov, Îl venerau pe Iisus ca pe Mesia, un Mesia cu puteri divine dobândite doar în urma botezului, căci mesianismul nu era privit de vechii evrei ca o erezie, el fiind prezis din vremuri imemoriale de către profeţi; pe de altă parte fracţiunea eleniştilor, formată din adepţii lui Iisus veniţi din diferite oraşe ale lumii elenistice.

2.Gnosticismul

În cartea Logica dogmelor, gânditorul şi exegetul francez Jean Magne ne prezintă o radiografie a subtilelor influenţe dintre iudaism, gnosticism şi creştinism. După autor, creştinismul nu derivă direct din iudaism: „El este o gnoză antiiudaică reiudaizată.”

Două sunt sursele în această importantă acţiune de documentare:

1)Scrierile părinţilor Bisericii, unde dogmele gnostice sunt în totalitate respinse pe motiv că ar fi absurde, în realitate din pricina esoterismului greu de înţeles şi explicat;

2)Manuscrisele gnostice descoperite în anul 1945 la Nag Hammâdi, Egiptul de Sus. Din păcate, la aceste manuscrise încă se mai lucrează, nereuşindu-se până în prezent traducerea tuturor.

Dar ce este gnosticismul? De subliniat că gnosticismul şi iudeo-creştinismul au fost considerate erezii încă din primele secole ale creştinismului. Motivul este următorul: În gnosticism, cunoaşterea (gnosis) este aşezată deasupra credinţei (pistis)!

Exegetul Jean Magne avansează în cartea amintită un interesant şi surprinzător punct de vedere: Pâinea euharistică este continuarea firească a fructului din Paradis, iar Iisus Hristos este şarpele instructor (!), care-i dezînşeală pe Adam şi Eva, îndemnându-i să consume gnoza, adică fructele din pomul cunoaşterii în care s-a metamorfozat Zoe (Viaţa sau Eva spirituală), fiica Sophiei (Înţelepciunea).

Şi astfel, în pofida argumentelor nu întotdeauna concordante, dar întotdeauna tulburătoare prin subtilitate şi supleţe, autorul ne introduce în camera de taină a gândirii gnostice. Doar aşa avem posibilitatea să aflăm că lumea materială (inferioară) a fost creată dintr-o greşeală a Sophiei, cea despre care Solomon afirmă în Pildele sale că este înainte de-a fi cerurile şi pământul.

Creatorul lumii materiale, inclusiv al lui Adam şi al Evei, este Ialdabaôth, fiul Înţelepciunii, o divinitate imperfectă, răutăcioasă şi orgolioasă. Deşi s-a golit de forţa atotputernică a spiritului atunci când a suflat suflare de viaţă asupra lui Adam şi a Evei, acest prim arhonte sau arhigenitor, numit în altă parte Iahve sabaôth, adică Zămislitorul, are pretenţia să se considere deasupra tuturor, inclusiv deasupra Omului, marele Creator, cu adevărat Atotputernic (Pantocrator). Căci se afirmă cât se poate de clar: Există Omul şi Fiul Omului!

Dar Ialdabaôth persistă în blasfemie, cu toate că a fost avertizat de Zoe, o dată cu „Greşeşti, Saklas!” (Saklas=idiotule), a doua oară cu „Greşeşti, Samaël!” (Samaël=zeu orb, respectiv Sammaël=zeul orbilor).

Iată de ce intervine îngerul de foc, care-l aruncă pe Ialdabaôth în Tartar (genune). În locul lui, pe firmament este ridicat de către Sophia Sabaôth (Savaot în Vechiul Testament), fiul lui Ialdabaôth. Asupra lui, Sophia pogoară lumina, şi astfel Sabaôth dobândeşte putere asupra forţelor neantului, devenind Iahve Sabaôth (Domnul Puterilor). În aceste condiţii, este firesc ca Sabaôth să-şi condamne tatăl blasfemator şi pe mama materie.

Guvernarea lumii materiale este asigurată în concepţia gnostică de trei trinităţi, după următoarea schemă:

- Sophia
- - Sabaôth
- - - - Iisus Hristos
- - - - Duhul Sfânt
- - Ialdabaôth
- - - - Cuvântul
- - - - Duhul

Prima trinitate: Sophia-Sabaôth-Ialdabaôth;
A doua trinitate: Sabaôth-Iisus Hristos-Duhul Sfânt;
A treia trinitate: Ialdabaôth-Cuvântul-Duhul.

Dar la nivelele inferioare au loc fuziuni. Astfel, prin fuziunea dintre Sabaôth şi Ialdabaôth apare Tatăl, pe când fuziunea dintre Iisus Hristos şi Cuvânt generează Fiul. Duhul apare aici ca Fecioară, care va fi numită Mamă în creştinătatea de limbă aramaică.

Dar după ridicarea lui Sabaôth în al şaptelea cer, tatăl lui, devenit între timp Satan, a fost cuprins de invidie. Şi astfel a creat Moartea din propria moarte. Toate zeităţile din gnosticism - Moartea asemenea acestora – sunt androgine. Ele îşi îndeplinesc misiunea de creator fără ajutorul unui principiu feminin. Se poate crea în mai multe moduri:

1)Creează fiinţe Dumnezeu;

2)Se creează din neant fără sprijinul sau voia lui Dumnezeu;

3)Se poate crea din propria putere (relativă sau eternă).

De subliniat că Sabaôth este aşezat cu fiecare prilej la dreapta, el simbolizând dreptatea, pe când Ialdabaôth este aşezat la stânga, el simbolizând nedrepatatea.

După cum spuneam mai sus, gnosticii îl identifică pe Iisus Hristos cu Sabaôth, El devenind Iahve Sabaôth, adică de acelaşi rang cu Dumnezeu. Se spune cât se poate de limpede că lui Avraam şi lui Moise (episodul cu rugul aprins), nu li s-a arătat Tatăl ci Fiul.

În ceea ce priveşte relaţia dintre Tatăl şi Fiul, gnosticii avansează două concepţii:

1)Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană – Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului;

2)Cealaltă concepţie susţine că Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit. Prin urmare, Fiul nu poate decât să fie consubstanţial Tatălui.

Şi pentru că la începutul acestei expuneri aminteam de şarpele instructor, merită subliniat că pentru gnostici şarpele este purtător de noûs (intelect, inteligenţă). Dar iată două secte care, ne informează Jean Magne, preamăresc şarpele: ofiţii (în greceşte ophis = şarpe) şi naasenii (în ebraică naas = şarpe).

3. Esenismul

Cu toate că scrierile esenienilor, descoperite în anul 1947 în peşterile de la Qumran (Manuscrisele de la Marea Moartă), continuă să fie dezavuate de oficialii creştinismului, fiind considerate apocrife biblice, nu cred că-i o bună recomandare obstinaţia izgonirii lor departe de ochii curioşilor, doar din motive ce ţin de prudenţa apologetică. Dimpotrivă, se impune o cunoaştere temeinică a celor două doctrine – gnostică şi eseniană, pentru că numai astfel avem posibilitatea să desluşim asemănările cu creştinismul, în definitiv ceva firesc pentru cadrul conceptual şi ideologic al unei epoci, şi să apărăm creştinismul de atacurile nefondate îndreptate împotriva lui.

Cine erau esenienii? Ion M. Stoian ne spune în al său Dicţionar religios că „Esenienii erau membrii unei secte iudaice apărute pe la mijlocul secolului al II-lea î.Hr., caracterizată prin comunitatea bunurilor şi ascetism şi cu oarecare influenţă asupra creştinismului primar (subl. mea, G.P.).”

De-ajuns atât ca să ne formăm o primă imagine despre esenieni: Puneau bunurile în comun şi mergeau cu cumpătarea până la asceză, adică făceau tocmai ceea ce mai târziu Însuşi Mântuitorul pretindea de la ascultătorii şi adepţii Săi, iar creştinismul n-a contenit să recomande de-a lungul secolelor. Prin urmare, nu putem vorbi doar de-o „oarecare influenţă asupra creştinismului primitiv”, atât timp cât principiile esenismului se regăsesc intacte în înseşi fundamentele creştinismului.

Mai ştim despre esenieni că ei reprezentau păturile de jos şi că făceau o opoziţie înverşunată în Sinedriu (Sanhedrin), tribunalul suprem al vechilor evrei. Dar Iisus la rândul Său, nu se adresa celor săraci şi suferinzi şi nu le recomanda bogaţilor smerenia şi renunţarea la bunurile pământeşti, doar astfel având şansa să intre în Împărăţia lui Dumnezeu? Vedem, dar, că esenienii şi-au pus din plin amprenta asupra creştinismului popular, singura formă de creştinism existent la acea vreme. Căci creştinismul cult a apărut de îndată ce s-a format elita bisericească, adică de îndată ce se afirmă abilităţile, subtilităţile şi mai ales ambiţiile pământeşti ale prelaţilor, din cauza cărora creştinismul se îndepărtează atât de bazele sale cât şi de masele de creştini, iar biserica se îndreaptă spre o formă de organizare numită de protestanţi episcopat monarhic.

Se ştie, de altminteri, că în prima perioadă (primele trei veacuri) exista o moralitate generală, o moralitate a comunităţii creştine în ansamblul ei, pe când în cea de-a doua perioadă se poate vorbi doar de personalităţi morale. Însuşi Sfântul Atanasie cel Mare se plângea că odinioară vasele bisericeşti erau de lemn, în schimb preoţii aveau inimi de aur, pe când în epoca sa vasele erau de aur, însă inimile preoţilor au devenit de lemn…

Cât priveşte curajul esenienilor de-a face opoziţie în Sinedriu, el ne duce cu gândul la fermitatea Mântuitorului în lupta dusă cu obtuzitatea fariseilor şi la îndrăzneala temerară a adepţilor Săi în conflictele avute cu puternicii zilei, îndrăzneală care pe Ştefan l-a costat viaţa, el fiind primul martir al creştinismului, iar pe Apostolul Pavel l-a adus deseori în situaţii extrem de critice, din care reuşea să scape într-un chip de-a dreptul miraculos.

După marea descoperire de la Qumran, mulţi biblişti au ajuns să vadă în creştinism un esenism adaptat. Mai mult, ei cred şi afirmă că Ioan Botezătorul şi Iisus au fost esenieni, întrucât expresia „a sta în pustie”, este de părere Kosidowski, trebuie înţeleasă ca o retragere/recluziune în mănăstirea eseniană de la Qumran. Ori, se ştie din Evanghelii că atât Ioan cât şi Iisus au stat multe zile în pustie. Iisus, de exemplu, a stat 40 de zile. De altfel biblistul englez E. Wilson nu ezită să avanseze ideea că „mănăstirea eseniană de la Qumran este într-un fel leagănul creştinismului”.

De la evanghelistul Luca ştim că Ioan şi Iisus erau rude. Înainte de-a porni lucrarea de predicare, se presupune că Iisus l-a căutat pe Ioan Botezătorul. La vremea respectivă acesta era nu numai un faimos proroc, ci şi un adversar de temut al lui Irod Antipa. Îndemnat de Ioan, se pare că Iisus a purces la efectuarea exerciţiilor spirituale eseniene, adică la reculegere înainte de demararea campaniei Sale misionare…Fireşte, sunt doar presupuneri, dar nu-i de ignorat faptul că pildele Mântuitorului din predici, îndeosebi din Predica de pe munte, seamănă izbitor cu învăţăturile eseniene.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News