Statul este organismul complex care centralizează puterea, subordonează voinţele individuale şi de grup autorităţii sale concentrată în formulări de natură juridică, cu caracter obligatoriu, şi care caută să netezească asperităţile sociale prin pârghii adecvate, în vederea menţinerii ordinei şi siguranţei publice. Dar dacă anticii erau convinşi că rolul statului este de-a răspândi binele, funcţiile acestuia au suferit transformări esenţiale în decursul istoriei, astfel că, în plină Renaştere, Niccolo Machiavelli afirma că statul nu este moral, că el este instrumentul impunerii prin forţă a unor interese politice şi că în virtutea acestor interese, „scopul scuză mijloacele”!

Chiar dacă pentru Hegel statul avea o esenţă divină, niciun stat n-a fost scutit în decursul existenţei sale de frământări şi tensiuni interne, lucru care a grăbit ieşirea unora dintre ele de pe scena istoriei, mai înainte ca operaţiunea să fi fost finalizată de atacurile necruţătoare ale duşmanilor externi. Asemenea neajunsuri în modul de funcţionare al organismului puterii i-au determinat pe teoreticieni să critice vehement mecanismele sale de acţionare, iar pe deţinătorii puterii să introducă elemente noi, în vederea întăririi şi perpetuării regimului politic. Scopul luptei politice fiind dobândirea puterii şi apoi menţinerea un timp cât mai îndelungat la cârma statului, istoria consemnează puţine exemple de deţinători ai puterii care să-şi fi dat demisia în perioada de echilibru a guvernării lor. După cum istoria unui stat, chiar a unui stat cu existenţă multiseculară, se poate lăuda cu extrem de puţine chipuri de conducători înţelepţi şi eficienţi, altfel spus cu adevărat iluştri şi vrednici de cinstire…

Punctul de vedere comun, preluat de doctrinele utopice şi socialiste, este acela că regimul politic cel mai avansat se cheamă cel care creează şi legitimează şanse egale de trai şi afirmare pentru toţi cetăţenii. Un astfel de regim şi-a adjudecat numele de democraţie (puterea poporului), căci într-un asemenea cadru politic puterea poporului este la ea acasă. Numai că tot din acest punct, fundamentul teoretic şi modalităţile practice de realizare a acestui deziderat se orientează în două direcţii diametral opuse: pe de o parte specificul comunisto-bolşevic, care, călăuzit de ideologia marxistă, apelează la forţă pentru a-i face pe cetăţeni „fericiţi” într-o manieră egalitarist-nivelatoare, de cealaltă parte democraţia occidentală (cică articulată pe parlament, vot universal şi separaţia puterilor în stat), ce aşază la temelia praxis-ului său libera iniţiativă a individului, împreună cu întregul arsenal de libertăţi constituționale (libertatea cuvântului, a credinţei, întrunirilor etc.), libertăți care au fost mai mult sau mai puțin formale și propagandistice din totdeauna, iar acuma sunt realmente înjosite de sinistra îmbinare dintre „corectitudinea politică” și barbaria neomarxistă.

Democraţia a fost cu adevărat forma cea mai evoluată de guvernământ în Grecia antică, perioada de maximă înflorire spiritual-materială având loc în timpul înţeleptului conducător Pericle. În ciuda acestei evidenţe, Platon – adept al unei guvernări realizată de filosofi -, aprecia democraţia drept o formă degenerată de guvernământ. Poate că de aceea marele gânditor român Petre Tuţea spunea că, în ceea ce priveşte democraţia, apelează la opiniile a doi filosofi antici – Platon şi Aristotel, şi la un filosof modern – Bergson. Părerea lui Platon despre democraţie deja am amintit-o. În ceea ce-l priveşte pe Aristotel, el opina că democraţia este regimul politic în care fiecare face ce vrea. Iar Bergson afirma că democraţia este singurul regim politic compatibil cu libertatea şi demnitatea individului, numai că are un viciu incurabil: nu posedă un criteriu viabil pentru selecţia valorilor de conducere!

Dacă Benjamin Constant despărţea ireconciliabil libertatea de egalitate, deoarece pentru el libertatea înseamna democraţie (democraţia burgheză era/este reprezentativă şi nu directă ca cea antică), astfel că recomanda pluripartidismul, Alexis de Tocqueville încearca o sinteză între libertate şi egalitate.

În momentul de faţă chiar şi fostele state din Estul Europei caută să-şi consolideze regimuri politice cu ifose democratice. Lucrurile avansează greu, atât din cauza balastului lăsat de doctrina comunistă în minţile şi deprinderile oamenilor (la noi mai dihai ca la toți ceilalți), cât şi din cauza rezistenţei opusă de structurile anacronice, care gândesc nostalgic şi merg stând pe loc în căutarea unor reţete rizibile de democraţie originală (vezi tenebroasa atotputernicie a statului paralel din România postdecembristă)…

Cu toate că regimurile democratice oferă avantaje incontestabil-discutabile în trudnica ascensiune spre civilizaţie, progres şi bunăstare, aceasta nu înseamnă că societăţile unde ea este cultivată de secole (Apusul Europei, SUA, Canada etc.) sunt absolvite de convulsii şi nemulţumiri. Însuşi bătrâna canalie W.Churchill recunoştea că democraţia este un regim politic exasperant de imperfect, dar, adăuga tot el, altul mai bun nu cunoaşte.

În toate statele democratice există corupţie şi abuzuri, imoralitate şi dureri sociale, mase uriaşe de zdrenţăroşi şi flămânzi, ce se mişcă într-un spaţiu şi un timp doar al lor, altul decât cel al pletorei de potentaţi, care mor sufocaţi de lux, ori se sinucid din plictiseală faţa de ceea ce-i lumesc şi din necredinţă în ceea ce-i divin. La fel cum, în toate statele zis democratice, votul universal asigură victoria cantităţii în dauna calităţii, căci nicăieri parlamentarii nu sunt reprezentativi în totalitatea lor, iar în relaţiile dintre state nicicând nu vor prima principiile democratice ale respectului, reciprocităţii şi neintervenţiei brutale, ci cele ale forţei dictate de interesele guvernamentale şi ale coorporaţiilor. Şi atâta timp cât interesele particulare ale cetăţenilor unui stat, cu veleităţi democratice, sunt bine apărate, cine va fi dispus să ia aminte la gemetele sutelor de milioane de oropsiţi, implacabil striviţi sub greutatea demo(no)cratică a bocancilor străini?! Să ne amintim atrocităţile declanşate în Estul Europei de politica „democratică” a cuplului Churchill-Roosvelt în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi în lunga perioadă a războiului rece, iar mai aproape de zilele noastre, de politica „bombardată” în Iugoslavia, Afganistan, Irak, Egipt, Libia, Cecenia, mai nou în Siria și Ucraina. Mă rog, care dintre „democrații” zilelor noastre se sinchisesc de faptul că în fiecare oră mor de foame peste 500 de pământeni și că atâția semeni de-ai noștri au murit cu zile nu din cauza coronavirusului, ci fiindcă, în urma unei criminale decizii globaliste, spitalele erau închise pentru neinfectați. Asta da democrație, ca o mână de globaliști, putrezi de bogați și complet dezumanizați din pricina goanei turbate după tot mai multă putere planetară, să țină în ascultare idioată și realmente să-și bată joc de opt miliarde de pământeni !...

Iată că, din totdeauna, la scară mondială, democraţia (internă) a câtorva state puternice şi bogate este o veritabilă dictatură pentru statele mai mici şi mai sărace, o dictatură ce merge de la forme voalate de impunere (reevaluări politice, sancţiuni economice, presiuni diplomatice etc.), până la metode făţişe de amestec şi dictat: căderi de guverne şi intervenţii armate. Dar totul va fi justificat de organismele mondiale (acestea supravieţuiesc prin bunăvoinţa „democratică” a păpușarilor planetari, a se citi „cu banii celor puternici”, bunăoară așa ca mizerabila Organizație Mondială a Sănătății), şi statul pedepsit va fi de îndată pus la stâlpul infamiei mondiale, după o exemplară (!) perioadă de embargou şi sancţiuni economice, care vor subţia până la inexistenţă rezervele şi aşa fragile ale acestuia. Prin urmare, se distinge frica drept una din componentele sistemului „democratic” impus şi dirijat de secăturile globaliste, în ticăloasă cârdășie cu trusturile farmaceutice și guvernele obediente! Da, ăsta-i întotdeauna cazul și necazul celor care depind de bunăvoinţa şi capriciile demo(no)craților atotputernici din Vest sau din Est…

Cum se explică atunci resentimentele cu care este privită dictatura existentă într-un perimetru naţional? Prin aceea că supralicitează poziţia unui individ şi a acoliţilor săi în dauna majorităţii, deci prin aceea că dictatura violează ideea de echilibru social cu modalitatea imperativă şi arbitrară în care este refuzat dialogul social şi este promovat monologul poruncitor-inflexibil, indiferent de consecinţele aberante ale acestui procedeu sterilizant şi strivitor. Dar chiar dacă ilustrul gânditor Petre P. Negulescu ne spune în tratatul Destinul omenirii (Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că „toată lumea răspunde față de dictatori, care nu răspund față de nimeni”, totuşi trebuie să facem distincţie între dictatura benefică şi cea malefică. De pildă, este de părere Petre Tuţea, dictatura lui Franco a fost benefică. Însăşi fosta secretară generală a Partidului Comunist Spaniol, Dolores Ibarruri, a recunoscut că, la fuga ei precipitată în Moscova, fieful bolşevismului mondial, Spania era o ruină, pentru ca la întoarcere, după căderea lui Franco, să găsească o grădină! Negreşit că autoritarismul lui Franco a fost binevenit, el modernizând Spania, în pofida opoziţiei bolșevice mondiale…Tot aşa, Salazar în Portugalia şi Mussolini în Italia au fost dictatori benefici pentru ţările lor şi absolut necesari pentru perioada de început, măcar prin aceea că s-au opus din răsputeri influenţelor tot mai insidioase ale bolşevismului.

Și ca lucrurile să fie clare la acest capitol pentru toată lumea, iată subtila diferență dintre tiranie și anarhie : „Tirania este anarhia canaliei de sus, iar anarhia este tirania canaliei de jos”…

Faptul că democraţia are vicii de fond se explică prin imperfecţiunea, chiar prin stângăcia realizărilor umane: este o formă de comunitate acceptabilă, mai bună şi mai profitabilă decât altele, dar e departe de a mulţumi întreaga suflare! Un regim este perfect suportabil atunci când cea mai mare parte dintre cetăţeni îşi văd de rosturile lor, întrucât - prin grija regimului - li s-au edificat aceste rosturi. Iar dacă el (regimul) contribuie la întărirea clasei de mijloc şi la propăşirea reală a grosului cetăţenilor, are toate şansele să fie considerat de aceștia un regim bun şi util.

Doar în faţa lui Dumnezeu oamenii sunt deopotrivă egali şi liberi. Adică, ceea ce pe Pământ are un caracter antinomic (necesitatea şi libertatea, prosperitatea şi egalitatea), în vecinătatea divinului se armonizează şi devine realitate. Explicaţia acestui mister ni se desluşeşte din învăţăturile Mântuitorului Iisus: El este Cel care aşază la rădăcina relaţiilor dintre oameni iubirea sinceră, totală; El este Cel ce-i caută pe păcătoşi, deoarece „cei bolnavi au nevoie de doftor, nu cei sănătoşi”; El ne sfătuiește să respingem bogăţiile exterioare pe care „le fură hoţii şi le mănâncă moliile” şi ne îndeamnă la o necontenită îmbogăţire lăuntrică, singura modalitate de-a urca în transcendenţă ca egali în faţa Atotputernicului.

Prin urmare, adevărata democraţie (a se citi „pace și armonie”) trebuie s-o instaurăm mai întâi în noi prin credinţă, smerenie şi iubire, respectiv „să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. De-abia pe urmă se poate tinde la o apreciabilă democraţie naţională şi planetară, căci atunci în mod sigur va opera înțelegerea (la unii chiar iubirea sinceră față de semeni), deopotrivă cu respectul/supunerea demnă față de imperfectele legi umane.

Ce-ar însemna respectarea întru totul a Decalogului? În plan imediat, falimentul justiţiei terestre, datorită impreciziei şi ipocriziei de care dă dovadă; într-un plan superior instaurarea autenticei democraţii, aşa cum în momentul de faţă este doar îndelung râvnită. De-abia homo religiosus va întemeia adevărata democraţie!...



George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News

Citește și