Îl cunoaşte foarte multă lume din ţară şi din afara ei, pentru muzica pe care o cântă, pentru portul şi felul său de a vorbi, dar şi pentru consideraţiile deosebit de pertinente şi – unele – de o fericită expresie poetică, pe care le-a făcut la TVR Cultural timp de ani de zile. Unii zic despre el că ar fi un tip „dificil”, uşor iritabil, încrezut şi adesea pus pe contrazicere. În sensul bun al termenilor, acest fel de a fi traduce nu un orgoliu al creatorului, ci conştiinţa reală a valorii proprii, precum şi exigenţa mai pronunţată faţă de oamenii care au o legătură sau alta cu muzica şi faţă de comportamentul uman în general.

Grigore Leşe a încercat să se definească el însuşi într-o carte relativ recentă: Acuma ştiu cine sunt, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013. Cartea conţine texte cu valenţe autobiografice şi evocarea unor mari creatori în domeniul muzicii, compozitori şi/sau cântăreţi. Abia după lectura acestei cărţi îţi poţi da seama că mai sunt încă multe, foarte multe de spus despre cine este şi ce înseamnă Grigore Leşe în cultura română contemporană.

Cum am mai spus şi în alte dăţi, Grigore Leşe nu este un simplu cântăreţ, el nu este unul care cântă şi atât. Ci el studiază în profunzime fenomenul cultural pe care îl performează, realizează comparaţii cu muzica tradiţională a altor popoare, operează ample investigaţii muzicologice în calitate de doctor în domeniu, pentru a realiza o evaluare competentă a ceea ce avem noi aici.

A aflat cântăreţi care îi seamănă lui în lumea largă, în afara Europei, în India, Pakistan, Iran, Armenia sau în America de Sud. A cântat împreună cu ei pe aceeaşi scenă. Cântece tărăgănate, melancolice, ca tot atâtea tragice strigăte de profundis. Dar Grigore Leşe nu s-a oprit aici, ci şi-a împletit vocea şi repertoriul lui românesc cu al celorlalţi. A rezultat o polifonie uluitoare şi tulburătoare totodată, o călătorie muzicală imaginară, intitulată chiar „drumul mătăsii”, imprimată deja pe un CD. Cântece din India vedică, din Pakistanul musulman, din Iranul zoroastrian sau din Armenia paleocreştină se armonizează perfect cu horile noastre din bătrâni. Să fi găsit oare Grigore Leşe ceva în genul unui „fenomen originar” goethean al muzicii, un arhetip muzical esenţial, străvechi, comun tuturor culturilor derivate din trunchiul popoarelor numite indo-europene?

Ar fi, desigur, greşit dacă am spune că Grigore Leşe este un rapsod. Pentru că el nu este aşa-ceva, în sensul propriu al termenului. Etimologic, cuvântul „rapsod” vine din greaca veche, fiind un substantiv compus din verbul „raptein”, care înseamnă „a prinde” (a rupe, a răpi, a fura, a comite un rapt) dar şi „a coase” – şi substantivul „ode”, care înseamnă cântec. La începuturi, încă din vremurile homerice, „rapsodul” era unul care obişnuia să „coase” laolaltă fragmente din cântece diferite, petice din materiale diferite, strofe de poezii sau teme muzicale, din threnoy sau pean, pe care apoi le recita şi le cânta înşiruite la întâmplare, fără să-şi pună problema că, în tot acest timp, ne aflăm cu toţii sub zodia constrângătoare (ananké) a unei idei logice şi a necesităţii de coerenţă logică, dacă nu cumva chiar sub a divinului Logos Architekton. La fel şi în gândirea modernă, filosoful Immanuel Kant vorbeşte despre un caracter „rapsodic” al conştiinţei, acesta constând în conştiinţa care posedă diferite noţiuni îngrămădite la întâmplare, preluate necritic din experienţă, din viaţa cotidiană, spre deosebire de conştiinţa logică, în care conceptele sunt articulate deductiv. Prin extensie, „rapsod” se mai poate numi şi unul care face o lucrare de peticire.

Grigore Leşe nu este rapsod, ci este unul care a reuşit să realizeze, din cântece diferite, grandioase construcţii muzicale, structurate pe o anume autotelie, de natură să dea un efect de sens în planul Ideii. Pot, oare, avea ceva în comun de exemplu o priceasnă, un cântec religios care se cântă din mers, un fel de marş care se cântă de către procesiunile ţărăneşti – care, în Maramureş, mai merg la mănăstiri de Sfânta Maria – şi o variantă oarecare a Mioriţei? Grigore Leşe a demonstrat că pot avea. Este vorba de mitul străvechi al mamei îndurerate şi al fiului-jertfă, care este un arhetip cultural păstoresc foarte vechi, probabil anterior creştinismului. Aici, într-adevăr, este vorba de o creaţie ideatică, nu de o rapsodie.

prof. univ. dr. Nicolae IUGA

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News