Nu cumva asta-i adevărata cauză (mă rog, o cauză condimentată cu răsplata după fapte) a devastatoarelor mișcări Antifa (cică antifasciste) din Statele Unite și Europa occidentală (deocamdată Marea Britanie, Germania și Franța), mișcări ce-și spun neoliberale, dar care, în realitate, sunt neomarxiste și esențialmente anarhiste, adică dementul rezultat al împerecherii doctrinei marxisto-bolșevice cu teoriile fasciste?

După cum se știe prea bine din mass-media, toată revolta americană, mai exact a „luptătorilor” de culoare (și nu numai, că doar interesul poartă fesul), a pornit de la stangularea lui George Floyd de către un ofițer de poliție, care nu cred c-a vrut să-l omoare, ci doar să-i dea o lecție acestui negru dependent de droguri și certat la cuțite cu legile.

Ei bine, ofițerul n-avea de unde să știe că nu numai America, ci întregul Occident stătea de ceva timp pe butoiul cu pulbere al „drepturilor rasiale” (într-ale culorii pielii, dar și ale orientării sexuale), că multe dintre cele mai pustiitoare conflicte militare (de pildă, cele două războaie mondiale) au fost declanșate de pretexte sau incidente minore și că nefericitul accident , soldat cu moartea afroamericanului, va genera o foarte periculoasă suită de absurdități: proteste, spargeri și vandalizări (așadar, fiecare nație cu mineriadele sale!), nenumărate demisii de oficiali, profesori și polițiști (evident, toți fiind albi și cu o gândire „incorectă”, respectiv un comportament inadecvat momentului de „glorie” al minorităților revanșarde), dărâmarea memoriei și a statuilor acelor înaintași albi, care sunt bănuiți că ar fi fost rasiști, trecerea grabnică și forțată, iar prin aceasta păgubitoare pentru omenirea prezentă și viitoare, de la europocentrism (cultura, religia și știința rasei albe) la imprecisul centrism multicultural și ateu al bălțatului (cu o tot mai pronunțată recomandare politică înspre culorile închise), transformarea peste noapte a lui G. Floyd în „erou american” și ridicolul omagiu adus acestuia de către democrații americani îngenuncheați, dovadă indubitabilă că în spatele acestei anarhii stau detestabile interese politicianiste.

Nota 1: Dacă americanii au făcut „erou” dintr-un ins de teapa lui Floyd, românii de ce nu-l declară erou pe pădurarul lăpușean Liviu Pop, de exemplu, cel care a fost bătut, schingiuit (i-au rupt un picior) și – în final – ucis cu bestialitate de tâlharii pădurilor maramureșene? Dimpotrivă, ca și cum ar fi fost ceva absolut firesc, pe Certificatul său de deces scrie că a murit din cauze naturale (sic!), văduva și cele trei orfane minore primesc o pensie de 1024 lei, iar criminalii (dacă vor fi vreodată prinși!) riscă să stea în sanatoriul de după gratii doar câțiva ani, apoi ține-te trai pe vătrai pentru ei și ai lor cu ce au furat până acuma și vor fura în continuare după ispășirea simbolicelor pedepse...

Vremurile fiind extrem de ostile patriei, patriotismului și memoriei colective (în comparație cu memoria unui popor, din a cărei neuitare fidelă și obiectivă rezultă istoria națională, uitarea la nivel de individ este în egală măsură normală și trebuincioasă pentru asigurarea echilibrului său lăuntric), iată rolul fundamental al unei cărți-document așa ca Fenomenul Pitești, nu doar în gândirea și conștiința românilor, ci în mentalitatea tuturor pământenilor.

Redutabil om de cultură și jurnalist, expatriatul Virgil Ierunca (părăsește România în 1947 și moare la Paris pe data de 28 septembrie 2006) nu face afirmații gratuite și, deci, nu scrie după ureche, asta deoarece – lucru lesne constatabil – opusculul Fenomenul Pitești se bazează pe lucrări referențiale din atrocele capitol al torturii fizice și psihice, respectiv din cel al reeducării:

1)Cartea lui Dumitru Bacu, intitulată Pitești, centrul de reeducare studențească (a apărut prima dată la Madrid în 1963, iar în anul 1971 ea apare și în limba engleză), despre care V. Ierunca spune următoarele în pagina a doua a Fenomenului: „Cartea lui Dumitru Bacu, primul document asupra Piteștiului, și care rămâne o referință, este alcătuită din aceste mărturisiri individuale, fărâmițate, transmise din gură în gură, de la ureche la ureche, prin închisori, fără de ansamblu, imposibil de avut atunci, dar care are imensa calitate a autenticității (Dumitru Bacu a fost el însuși deținut politic, izvoarele sale fiind de prima mână) și a bunei credințe”.

Nota 2: Iubitorii de adevăr din România și de pretutindeni trebuie să știe următoarele lucruri pilduitoare despre Dumitru Bacu: s-a născut în localitatea macedoneană Gramaticova pe data de 14 februarie 1925, a fost arestat în anul 1949 (era student la Institutul Politehnic din București) împreună cu un grup de dobrogeni și macedoneni din Banat, supraviețuiește torturilor din mai multe închisori bolșevice (Timișoara, Jilava, Gherla, Aiud, Pitești, Canal), după eliberare se căsătorește cu Marica Pundichi, iar în anul 1958 reușește să plece, cu întreaga familie, în străinătate – mai întâi în Grecia, apoi la Paris, unde s-a stins din viață pe 9 Octombrie 1997.

2)Celebrul Arhipelag Gulag al lui Alexandr Soljenițîn, document emblematic-acuzator al sinistrului univers concentraționar din fosta Uniune Sovietică, despre care V. Ierunca afirmă în prima pagină a cărții lui că-l cunoaște toată lumea și că „sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins și asupra României”. Dar, se grăbește scriitorul nostru să menționeze în paragraful următor, semnificativ este faptul (neajuns încă la cunoștința tuturor) că „în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Pitești”.

3)Mărturiile scrise și orale ale preotului Dries Van Coillie și ale tehnicianului (în mașini-unelte) Jean Pasqualini, doi europeni care au supraviețuit (evident, cu inerentele sechele în gândire și comportament) diabolicului proces de reeducare (spălarea creierelor sau sinuciderea cu entuziasm a personalității) din închisorile chinezești: primul (născut în anul 1912 în Belgia și numit în 1938 profesor la un seminar din China), arestat în anul 1951 la Pekin, „a suferit «spălarea creierilor» timp de 34 de luni, înainte de a fi eliberat și expulzat în 1954, cu prilejul conferinței de la Geneva”, dar care este mereu conștient că „Într-o înceată sinucidere a personalității, începi să semeni cu ceilalți, să gândești ca ei. Te pierzi în masă”; celălalt (J. Pasqualini), cu tată francez și mamă chinezoaică („s-a născut în China și a trăit numai acolo până în 1957, când a fost arestat”), a cărui mărturie – ne înștiințează V. Ierunca – „este un document unic, pentru că descrie un semi-eșec sau o semi-reușită: reeducarea totală, spălarea cu adevărat a creierilor, așa cum a fost visată de autoritățile chineze, n-a putut fi realizată. Dar, în același timp, condiționarea a fost destul de puternică pentru ca, la zece ani după ce a scăpat din China, Jean Pasqualini să scrie o carte în care e incapabil să tragă concluziile propriilor sale experiențe”.

Da, căci deși muribundul Pasqualini („pe cale să moară mai mult de inaniție decât de boală”) este îngrijit de colegii săi de detenție, ei toți rupându-și de la gură ca să-l salveze pentru că este francez, altfel spus „singurul dintre noi care are o șansă să iasă într-o zi și să povestească ce se petrece aici”, acesta nu numai că ajunge să vadă în gardieni duhovnici și frați mai mari („Gardienii chinezi nu sunt brute sadice, ci educatori, duhovnici”), dar – ne spune Ierunca – face, prin comparație cu Arhipelagul Gulag, un „tablou aproape idilic” al lagărelor chineze într-un interviu acordat ziarului Le Figaro („Iată de ce între gardieni și prizonieri se stabilește o coexistență pașnică”, în virtutea faptului cu nu este o diferență enormă între hrana consumată de cele două specii sociale), nederanjându-l faptul că nu-i prima dată „când Pasqualini îl va dezminți pe Pasqualini”: în cadrul aceluiași interviu va menționa dezastrul din economia Chinei, iar memorabilele pagini din cartea sa despre foametea ce bântuia printre deținuți, vorbesc ba despre unii care „ciuguleau boabele de porumb nedigerate din balega cailor”, ba despre alții care „mâncau viermii din balega vacilor și boilor”, ba despre „alimentele de înlocuire” pe care administrația le inventa și le încerca pe deținuți, precum scârboșenia numită „pasta de hârtie”.

Pentru corecta înțelegere a reeducării din temnițele românești (experimentul a început la Pitești, apoi cei mai cruzi reeducați au fost trimiși și în alte închisori – Gherla, Canal, Ocnele Mari, Târgu-Ocana etc.), trebuie să avem răspunsuri temeinice și credibile la următoarele întrebări: a)De unde s-a inspirat el?; b)Cine l-a organizat și dirijat?; c)De ce a fost aleasă închisoarea piteșteană drept „poligon” pentru acest sinistru experiment?; d)Cum s-a derulat?; e)Cine a plătit după încetarea monstruoasei experiențe în august 1952 și ce explicații au dat autoritățile?

La toate aceste întrebări răspunde, nepătimaș și argumentat, Virgil Ierunca în opusculul Fenomenul Pitești, nu înainte de a ne dezvălui că adevăratele motive pentru care experimentul a fost mai „acoperit de tăcere” ca celelalte crime din închisorile bolșevice, se cheamă cenzura oficială (procesul țapilor ispășitori n-a funcționat atât de bine încât să se desfășoare la lumina zilei și să poată acredita versiunea lansată de partid) și – taman ca-n Demonii lui F.M. Dostoievski – legătura de/cu sânge care, prin complicitatea crimei, îi unea pe deținuții-torționari.

a)Toți istoricii bolșevismului sunt de părere că reeducarea (de la noi și de pe alte meleaguri) s-a inspirat din ideile lui Anton Semionovici Makarenko (1888-1939), care – ne face cunoscut V. Ierunca – pornește în halucinanta lui demonstrație de la premisa că infractorul, conștient că singura lui salvare este sprijinul partidului, „își ia sarcina de a-i reeduca pe alții (subl. mea, G.P.), care au fost în situația lui, pe drumul cel bun”, astfel că Poemul pedagogic al acestuia „se traduce prin aplicarea torturii neîntrerupte”.

Sigur, completează Ierunca, în acele vremuri de coșmar „se tortura în toate închisorile din România”. Dar noutatea reeducării constă „în a pune pe torționar în aceeași celulă cu cel torturat și a nu îngădui nicio pauză”, astfel că cel din urmă nu mai avea răgazul necesar „să-și revină în fire”, fie că era singur în celulă, fie că era îngrijit și îmbărbătat de ceilalți deținuți.

Această diabolică noutate este evidențiată și de preotul Dries Van Coillie în cartea sa. După eliberare, autorul îl întâlnește pe părintele Ulrich Lebrun, cel care a avut neșansa să fie închis în lagărul nazist de la Buchenwald și în temnițele din Pekin, și-l întreabă: „Unde ați suferit mai mult?” Răspunsul fostului deținut din Vest și din Est nu-i doar elocvent, ci-i de-a binelea incriminator pentru reeducare, treapta cea mai de sus a ororii: „Prefer zece ani de Buchenwald unui singur an de Pekin”!

Explicația este următoarea: dacă la Buchenwald, „după suferințele îndurate din partea călăilor”, prizonierul „se regăsea în calda și virila prietenie a celorlalți prizonieri”, la Pekin chiar frații săi de suferință „erau aceia care îl urmăreau cu ura și atacurile lor” atunci când se grăbeau să pună în practică inumanele reguli, cică de întrajutorare, fixate de autorități: „Orice, în atitudinea, în cuvintele, în gesturile, în privirea, în felul de a mânca, de a umbla, de a dormi al unui prizonier, nu este cu totul conform felului de a se purta al unui bun comunist, orice ți se pare reacționar, trebuie imediat denunțat. Acela care n-o face este considerat mai vinovat decât vinovatul și pedepsit ca atare” (subl. mea, G.P.).

b)Experimentul a fost conceput și dirijat de Securitate, principalul „artizan” al acestei monstruozități fiind Alexandru Nikolski (născut, cu numele de Boris Grünberg, pe 2 iunie 1915 într-o familie evreiască din Tiraspol), despre care autorul spune că era „general, comandant suprem al Securității românești timp de 16 ani” și că, după pensionare, „se plângea că regimul nu-i recunoaște meritele”, în schimb (la fel ca în cazul altor respingători torționari, precum Sigi Beiner, Mișu Dulgheru, Gheorghe Enoiu, Ion Iosif Ficior, Vasile Ciolpan, Petrache Goiciu, Nicolae Moromete, Alexandru Vișinescu, Gheorghe Boștină etc.) a primit pensie de general până în 1992, anul pieirii lui, adică încă trei ani după mult trâmbițata decapitare a regimului bolșevisto-ceaușist.

Păi da, cu necesitate asta trebuia să se întâmple atunci când, prin reeducare, ținta Securității „nu era numai de a doborî forțele vii ale unei mișcări politice – oricare ar fi fost ea – ci și de a anihila metodic, și fără posibilitate de recuperare, forța de opoziție a totalității tineretului deținut” (V. Ierunca).

c)Jurnalistul și omul de cultură Ierunca îl lasă pe Dumitru Bacu, una dintre cele mai autorizate persoane în această extrem de spinoasă chestiune națională, să ne explice de ce a fost aleasă închisoarea piteșteană pentru experiment: „Situată în afara orașului, spre partea de nord-vest, în apropierea unui pârâu și departe de orice altă locuință, oferea un mediu foarte bun pentru schingiuri, niciun strigăt neputând fi auzit de cineva. În acest «centru» ideal pentru experiență au fost adunați toți studenții arestați până în toamna lui 1948”.

Tot D. Bacu face cunoscută împărțirea studenților întemnițați la Pitești în patru categorii: în prima categorie intrau studenții reținuți „fără sentință judecătorească” și care, totuși, făceau șase până la șapte ani de închisoare; a doua categorie cuprindea pe condamnații pentru delicte minore (nedenunțare, favorizare, simplă suspiciune), pedepsele lor „variind între trei și cinci ani închisoare corecțională”; a treia categorie era formată din „elemente” încadrate în delictul de „uneltire împotriva ordinii sociale”, deci condamnați „cu o oarecare justificare juridică”, ale căror pedepse erau cuprinse între opt și cincisprezece ani temniță grea (aici intrau majoritatea studenților); în sfârșit, a patra categorie era rezervată șefilor de grupuri și personalităților din lumea studențească cu o mare influență asupra celor din jur, pedepsele acestora fiind cuprinse între zece și douăzeci și cinci de ani de muncă silnică.

Dumitru Bacu crede că împărțirea studenților pe categorii viza un dublu scop: pe de o parte, izolarea șefilor de categoriile minore, „care astfel erau mai susceptibile de a ceda presiunilor”, iar pe de altă parte, izolarea totală de exterior (începând cu anul 1949 au fost interzise pachetele cu alimente și corespondența cu familia, iar schingiurile au devenit foarte frecvente „pentru motive deseori inventate”).

Citește și

loading...