Scena1

Glasul Domnului:

O, voi mişei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea aţi necinstit-o
ca servi să-i fiţi neascultării,

aflaţi că dup-această faptă
o altă viaţă veţi avea –
sunteţi nedemni de nemurire,
aşa că morţii vă voi da!

Veţi părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin şi trudă să aflaţi
tristeţea efemerului.

N-aţi vrut ca noi să fiţi eterni,
deşi aţi fost avertizaţi –
veţi şti ce-nseamnă suferinţa,
ca ce-aţi pierdut să regretaţi.

Iar cel cu care-aţi uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoţi pe om
din clipa asta până-n veac

- acel moment al judecăţii
ce doar de Mine-i cunoscut –
şi ne-ncetat se vor lupta
ştiind că este-un Absolut,

doar El capabil să oprească
a răului înverşunare,
astfel ca drepţii să acceadă
la linişte şi mântuire.


Scena 2
Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite.

Adam:
(cu năduf)

Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc eşti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-aşa netoată...

Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străşnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!

Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie
să muşc din mărul otrăvit,
ca vina să o poţi divide
pentru-al tău gest nesocotit.

Eva:
(cu dispreţ)

Mai ai obraz să strigi la mine
când ştii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe şarpe l-ai lua la rost.

El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, şi am luat.

Nu cred să fie vreo fiinţă
care să-i poată rezista.
(cu un dram de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...

Adam:
(îşi pune mâinile în cap şi geme sfârşit)

O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără ruşine de păcat!
În loc să-şi plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...


Scena 3

Apare Ispititorul cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:

Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentinţă
şi m-am grăbit să fiu cu voi,

ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare şi ne-aşteaptă
să-l călărim fără cruţare.

Al meu e tot acest rotund
cu ape, munţi şi largi câmpii;
veţi constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veţi fi vii

în gânduri, fapte şi-aspiraţii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdicţii şi pedepse,
unde doar robii vor să şadă...

E drept că nu va fi uşor
să vă produceţi toate cele,
după ce-n rai aţi trândăvit
şi v-aţi format deprinderi rele.

Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi
şi vitregia vom învinge,
ca din ţărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.

(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)

Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:

În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăşie:
Să daţi uitării Paradisul
şi să vă-nchinaţi doar mie!

(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă repede):

E timp destul de parafări
după uşcheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,

alunecând ca-ntr-un coşmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...

Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
şi către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.

Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un arhanghel cu paloşul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.





Actul II
O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.
În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult schimbaţi,
împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi chipeşi şi zdraveni.

Scena 1 – În faptul zilei

Adam:
(cu însufleţire)

De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale
un vis profund şi insistent:
(adresându-se cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,

o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă

cu tinereţea-nveşnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin şoptite de viori
şi-ntreaga lume-i fericită.

Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
şi-un glas de tunet ne anunţă
că raiul nostru s-a sfârşit...

Atât de mult îmi place visul,
c-aş vrea să ţin-o veşnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.

Eva:
(însufleţindu-se la rândul ei)

De necrezut ce potrivire!
Acelaşi vis îl am şi eu,
doar că-n final mie-mi apare
un şarpe-duh cu cap de zeu,

care cu voce mătăsoasă
şi vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o ţin
şi de urmări să nu mă tem.

Abel:
(adînc tulburat)

O, dragi părinţi nepreţuiţi,
e minunat să poţi visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.

Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.

Pe şoimi şi vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
şi-apoi pe Lună să cobor
de forţele mi s-or găta...

Cain:
(nemulţumit de întrega discuţie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)

Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.

Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveşte zi şi noapte cerul
de parc-ar fi moşia lui.

Dar l-aş vedea să stea pe brazdă
şi să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...

(Adresându-se de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La ţarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I mulţumim.


Scena 2

Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu plăcere.

Cain:
(clocotind de furie)

Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispreţ respinsă!

Abel:
(foarte surprins)

Vai, frate, cât de aspru eşti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?

Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguieşti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!

Cain:
(scrâşnind din dinţi)

Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie şi iubire
când jertfa mi-a adus ruşine?

O, ce de ură-am adunat
de când te ştiu şi până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te împiedic ca să cazi...

Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că şi-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.


Scena 3

Cain:
(smulgându-şi părul din cap)

O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.

Întreaga viaţă-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,

ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
şi-oi fi întâiul fratricid
sătul să-şi mai suporte mutra.

(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi vorbeşte precipitat):

Am omorât...Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi
de tine însuţi?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...

(Priveşte-n jur năuc):

Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...

(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)


Scena 4

Glasul de tunet al Domnului îl încremeneşte:

Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i duşmană Firii...

Credeai că poţi să te ascunzi
de ochiul Meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?

(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ, murmurând: Îndurare, Doamne!)

Domnul continuă:

Nu îndurare ţi se cade
după a ta nesocotinţă,
ci de căinţă şi ispaşă
e mare, mare trebuinţă...

Dar dacă viaţa-ţi este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:

Un semn te va feri de moarte,
luându-ţi dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.


Scena 5

Apare Ispititorul în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:

Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc şi-om vorovi –
acuma că sentinţa-i dată,
gândeşte-te la ce va fi:

Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci şi de-un braţ ocrotitor.

Cain:
(încă vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)

De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?

Ispititorul:

Sunt braţul care-ţi trebuieşte
şi vreau să devenim amici.

Cain:
(neîncrezător şi ironic)

Ia uite ce noroc pe mine
cu-aşa o faină întâmplare!...
De nu ţi-i cu bănat, amice,
aş vrea să ştiu în ce eşti tare.

Ispititorul:
(rânjind)

Destule pot părinţii tăi
să îţi vorbească despre mine;
(apoi foarte serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.

Cain:
(dând să plece)

Eşti un ridicol fanfaron!

Ispititorul:
(apucându-l de mână)

Mă rog matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?

De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă atât de sus,
încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă turtită.

Cain:
(ştergându-şi sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înălţat)

Halal să-ţi fie de ispravă,
da’ ştiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi cumva chiar Necuratul?

Ispititorul:
(cu trufie)
Ce-ţi pasă cine te ajută

când pân’ la gât eşti îngropat?
Dar oamenii aşa-s făcuţi,
ca firu-n patru să-l despice
şi-apoi să cadă în rahat…

Vizibil mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain şi Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.





Actul III

Aceeaşi căsuţă din Actul II.
În ea trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.

Scena 1

Adam:

Şi iac-aşa trecură anii,
iar noi trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.

Dar nu din bătrâneţe vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- ştiut fiind că-i inerentă -,
ci seva-i vine din altceva:

Pierduţi sunt primii doi născuţi
- Abel ucis din invidie,
Cain ucigaşul dus în lume –
şi-n veci cu noi n-o să mai fie!

Sau poate-n mare mila Sa,
Domnul mai iute ne-a uni
- prin moarte ori prin înviere –
şi-n inimi pacea va veni…

Set:
(foarte agitat)

Mă mir că până azi n-aţi spus
un cuvinţel de fraţii mei!
Nu credeţi că sunt demn să ştiu?
Sau e tabú să pomeniţi de ei?

Eva:

Să nu ne judeci, fiu iubit,
pentru o vină-nchipuită!
N-am abordat această temă,
căci drama prin tăcere-i domolită.


Scena 2

Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi surâzător:

Ce mult mă bucur, dragii mei,
că ne-ntâlnim din când în când!
Numai atunci putem vorbi
de cele care zac în gând…

O, ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,
captivi cu gându-n tragedie!
Nici mie nu-mi este uşor
având Pământu-n custodie.

Tot alergând să pregătesc
terenul pentru viitor,
ca oamenii ce vor veni
să se urască cu mult spor,

nu ştiu odihna cum arată,
nici dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu slujba nu-i de şuguit,
c-o pierzi şi naiba de mănâncă…

(Apoi, după ce oftează adânc):

Pesemne vouă vi se pare
că-i fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),

că nemurirea-i o năpastă
şi-un jug de fier pe gâtul meu,
de care mi-aş dori să scap
la schimb c-un alt model de eu.

Dar ăsta-i jocul: Muritorii
vor moartea s-o îngenuncheze,
pe când nemuritorii-ar vrea
ca efemerul să-i distreze…

(Dă să iasă, dar se întoarce şi adaugă):

Tot trăncănind era să uit:
Din Nod aveţi urări de bine
de la feciorul vostru Cain!
Amic la toartă e cu mine…
(Iese)


Scena 3

Set
(înfiorându-se)

Văleu cât poate să vorbească
fiinţa asta reptilină!
Mi-a provocat aceeaşi silă
pe care-o simţi lâng-o jivină.
(Adam şi Eva se privesc semnificativ.)

Adam:
(visător)

L-am cunoscut şi noi cândva
în circumstanţe mai aparte;
părea un vis, dar astăzi ştiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.

Eva:
(adânc mişcată)

Din tot ce-a fost, ne-a mai rămas
doar nostalgia nesfârşită –
puteam fi tineri şi eterni
de făceam faţă la ispită…

(Eva plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.
Deşi foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,
aşa că nu-i mai întreabă nimic.)


Scena 4

Glasul Domnului:

Voi oameni osândiţi de timp
după edenica ratare,
aveţi acuma de luptat
pentru a voastră înălţare.

În lupta fără de răgaz
cu rău-n inimi încuibat,
veţi arăta spre ce optaţi:
Vecia sau canonul ne-ncetat!

Eu v-am făcut şi vă iubesc
cu dragoste de Absolut;
dar veţi putea veni la Mine
doar după ce de rău v-aţi rupt,

smulgând adică fără milă
păcatul care v-a-nrobit,
ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva
când în Eden v-am găzduit.


Corul îngerilor:

Lăudat să fie-n veci
Cel ce toate le-a făcut;
Lui să-I mulţumim,
pe El să-L iubim.

Citește și