Despre Vardhamāna se știe că a trăit în secolul în secolul al VI-lea și începutul secolului următor (c.540-470 î.e.n.), că s-a născut într-o familie nobilă și că la vârsta de 30 de ani a început să se supună celor mai aspre mortificări, căutând ca prin asceză și meditație să dezlege „marea taină a atotștiinței și eliberării”. Potrivit tradiției jainiste, el și-ar fi atins scopul după 12 ani de continuă asceză și intensă meditație, lucrul acesta (taman ca în cazul lui Buddha, de unde opinia nefondată că budismul n-ar fi decât o variantă a jainismului) având loc sub un arbore de pe marginea unui fluviu.

Din acel moment devine Mahāvira sau Jina și începe opera de reformare a învățăturii lui Pārșva, respectiv de propovăduire printre arieni și nearieni a propriei sale doctrine. Tot tradiția susține că, după aproape 30 de ani de propovăduire, „învingătorul” Vardhamāna intră în nirvāna (moare în cancelaria regelui Hastipāla), lăsând în urma lui zeci de mii de călugări și de adepți laici.

Nota 5: Fiindcă tot am amintit de nirvāna, conceptul mult îndrăgit de budiști (dar neinventat de Buddha, căci existase înaintea lui în graiul și gândirea hindușilor), trebuie să vedem care sunt înțelesurile lui în vorbirea curentă și în gândirea teologilor. Sensul exact al nirvānei este „stingere”, „nimicire”, „neant”. În plan filosofic (jainism, budism, sistemul Sāmkhya), ne face cunoscut Micul dicționar filozofic (Editura Politică, București, 1973, Ediția a II-a), termenul desemnează „repausul absolut”, adică încetarea ciclului reîncarnărilor și eliberarea definitivă de suferințe. Însă, completează E. Vasilescu, budiștii înțeleg prin nirvāna nu numai „vidul pur, dezagregarea individualutății, sfârșitul oricărui proces sufletesc sau intelectual”, ci și „nemurirea, țărmul de dincolo, dezrobirea de durere”. Aceste sensuri contradictorii sunt consecința faptului că însuși Buddha le-a alimentat cu intenționatul echivoc al răspunsurilor pe care le-a dat la întrebarea discipolilor dacă sufletul continuă să existe sau dispare fără urmă în nirvāna: „A ști aceasta nu ajută cu nimic la luminarea sau mântuirea omului”; „Eu condamn și pe acela care crede în supraviețuirea în nirvāna și pe acela care neagă supraviețuirea în ”. Ambele răspunsuri arată că maestrul nu era dispus să discute problemele formale, iar prin aceasta inutile, ale mântuirii. Nirvāna, vasăzică, este paradisul budist, țintă care poate fi atinsă de credincioși în timpul vieții, nu numai în supremul ceas al morții, printr-un neîncetat efort al voinței și o muncă fără preget...

Revenind la jainism, se impune precizarea că, în sânul comunității jainiste, au apărut neînțelegeri încă din timpul vieții lui Mahāvira, neînțelegeri care, după moartea sa, s-au accentuat și au generat marea schismă (împărțirea credincioșilor în două categorii): rigoriștii urmau îndeaproape învățătura și exemplul lui Vardhamāna, așa că umblau în pielea goală și se numeau „îmbrăcați cu aer”, pe când mai puțin rigoriștii purtau un veșmânt alb și se numeau „îmbrăcați în alb”.

La întrebarea „Cum poate credinciosul să ajungă la eliberarea finală?”, învățătura jainistă răspunde că acesta are nevoie de cele trei „giuvaere” ale comportamentului atotuman: dreapta credință, dreapta cunoaștere și dreapta purtare.

a) Întrucât jainismul nu admite credința într-un Dumnezeu personal, creatorul și cârmuitorul lumii, dreapta credință se cheamă nestrămutata încredințare că Mahāvira, întemeietorul sectei, a descoperit calea care duce la adevăr și la eliberarea finală. Marile asemănări ale acestei concepții cu sistemul filosofic Sāmkhya, i-au determinat pe mulți indianiști să vorbească despre ateismul jainismului. Firește, jainiștii nu se consideră atei, de îndată ce cred într-o serie de „ființe superioare”, în primul rând în cei 24 mari învățători ai sectei. De asemenea, ei venerează anumite zeități specific jainiste (de pildă, cele 16 zeițe ale științei), precum și o mulțime de zei budiști. De reținut că (1) zeii jainiști sunt grupați și ierarhizați cu multă grijă, „fiecare categorie având locuința sa specială în diferitele compartimente ale regiunilor suprapuse ale lumii” (E. Vasilescu) și că (2) nu sunt eterni, ci –aidoma oamenilor – trebuie să treacă prin mai multe existențe succesive până la totala eliberare.

b) Dreapta cunoaștere este indirectă (rațională) și directă (intuitivă), cunoaște cinci grade (de la percepție și până la cunoașterea absolută) și este rezervată numai celor care au atins ultimul grad de perfecțiune, adică au devenit Jina. Jainiștii au elaborat un veritabil sistem metafizic al dreptei cunoașteri, sistem panvitalist care, așa cum deja am arătat, seamănă în multe privințe cu Sāmkhya.

c) Dreapta purtare sau chintesența moralei jainiste se vertebrează pe ideea de karman: prin firea sa, sufletul este închinat spre dreapta credință și spre dreapta cunoaștere, dar karman (substanță materială fluidă) îl împiedică să creadă ceea ce-i este de trebuință și să cunoască adevărul. De unde rezultă continua suferință din viața omului, idee referențială în budism, care ia sfârșit odată cu eliberarea omului de karman. Iar eliberarea poate fi atinsă doar de aceia care merg neabătut în viață pe anevoioasa cale a celor cinci comandamente morale: abținerea de la omorârea cu intenție a oricărui fel de ființă vie (jainiștii practică un vegetarianism atât de sever, încât nu lucrează pământul pentru a nu omorî vietățile, beau apa strecurată printr-o pânză și au spitale pentru animale), abținerea de la minciună, abținerea de la furt (varianta jainistă a celor trei porunci mozaice, budiste și creștine: „Să nu ucizi”, „Să nu minți”, „Să nu furi”), castitatea și neatașarea/dezlipirea de bunurile materiale.

Se subînțelege că aceste comandamente/porunci sunt mult mai aspre pentru călugări și asceți, care – mergând cu strășnicie pe urmele lui Mahāvira - umblă goi și-și grăbesc sfârșitul prin totala renunțare la mâncare. Dar cu toate că în cazul laicilor aceste comandamente sunt mai blânde (bunăoară, fidelitatea conjugală ține locul castității), totuși, și lor li se recomandă renunțarea la orice fel de hrană în stadiul final al vieții, mijloc foarte eficace întru curățirea de karman la trecerea într-o nouă viață.

Deși în faza de început jainismul nu avea caracterul unei religii propriu-zise, după divinizarea marilor învățători s-a ajuns la un cult „asemănător în multe privințe cu cel hinduist” (E. Vasilescu), așa încât cei circa un milion și jumătate de credincioși posedă un mare număr de formidabile temple și mănăstiri (temple construite numai din marmură sau scobite în munte), precum și o apreciabilă literatură canonică și necanonică. Trebuie făcută precizarea că literatura necanonică a jainiștilor este mult mai bogată decât cea canonică: cuprinde opere din toate domeniile culturii, iar nuvelistica ei – ne spun indianiștii – depășește toate celelalte religii ale indienilor!

Instruiți și cu un important rol în economia indiană, căci sunt răspândiți în principalele centre comerciale și industriale ale țării, jainiștii au reușit să atragă atenția europenilor și americanilor prin publicațiile lor, ba chiar să facă un oarecare prozelitism prin confreria Mahāvira pe care au înființat-o la Londra în anul 1913. Însă, cu toate eforturile depuse de jainiști,

numărul adepților continuă să fie foarte mic.

Citește și

loading...