Îndeosebi cartea Dincolo de zid mi-a stârnit din capul locului interesul, întrucât referirea la zid m-a dus de îndată cu gândul la schița Zidul a lui Leonid Andreev, acel zid „drept și neted, tăind cerul în două”, care izolează/înlăgărează leproșii (oamenii primejdioși) de restul pământenilor. Atâta doar că Gh. Văduva ne prezintă în poezia Dincolo de zid, procesul de zidire/edificare lăuntrică („Din infinitul colmatat în vid/ mi-am definit ideea mea de zid/ și-n zidul dintr-un zid neterminat,/ o lume de zidiri am ridicat”), în fața căruia a ridicat pe urmă „un zid de piatră și oțel” (solida pregătire moral-spirituală pentru o viață vrednică), deși – ne face cunoscut în aceeași strofă – „(...) până astăzi încă n-am aflat/ de ce-am zidit un zid din ce-am uitat”.

În pofida acestor nedumeriri, izvodite de necunoașterea sinelului (Gnothi seauton – Cunoaște-te pe tine însuți, spune mereu actualul îndemn al grecilor antici!), poetul constată șubrezenia celor mai multe dintre făloasele construcții umane („Sunt ziduri construite din pământ,/ sunt ziduri și zidiri din mori de vânt,/ mai sunt și ziduri din cuvinte seci/ și ziduri denumite loc de veci”), precum și infinitatea modurilor „(...) de-a zidi/ din flori, din fum, din verbe, chiar din vid,/ și, la nevoie, mai ales din el,/ la frontiera dintre vis și țel”, pentru ca în distihul final, echivalentul moralei din fabule (o admirabilă închidere poetică, vorba lui Constantin Noica, ce se deschide spre inima și mintea cititorului), să avem sensul existenței îmbibată cu dor pentru toți pământenii, îndeosebi pentru români: „Un zid de viață-ntr-un pustiu de dor,/ un dor zidit într-un parfum de zbor”.

Deși poezia-manifest Dincolo de zid n-a fost așezată în fruntea volumului, lesne se poate deduce că autorul este atât de conștient de valoarea ei artistică și simbolică (păi de pomană susținea marele Isaac Newton la vremea lui că oamenii construiesc prea multe ziduri și prea puține poduri/punți de legătură?!), încât în chip firesc regatul poetico-monadic a primit numele monadei regină.

Da, căci arta în general, poezia inspirată (de rang universal) în special, constituie (încă) punți trainice de legătură între pământeni, chit că tot mai mulți dintre ei țin morțiș să devină robii „democratici” ai materialului și satanicului. Așa că – prin lăcomie, minciună, ipocrizie și cruzime de felul conflictelor militare – ei aruncă în aer (la propriu și la figurat) podurile/punțile de legătură dintre țări, popoare și indivizi, locul acestora fiind luat de ziduri înfricoșătoare, ce au menirea să împartă cerul și pământul...

Poezia lui Gheorghe Văduva, doar uneori subtil-ironică sau furtunos-protestatară (ex. Patron de jug sau Porcii din palate...), este pe anasamblu calmă, fluentă, profundă și fără prețiozități obositoare, ceea ce înseamnă că posedă armonie și valoare. Desigur, la calitatea neforțată a versurilor contribuie atât înzestrarea autorului și captivanta clasicitate a stilului său inconfundabil (metrica ireproșabilă, rime de felul a-b-b-a sau a-a-b-b în cazul catrenelor), cât și cunoașterea limbii până la stoarcerea sevei artistice din cele mai uzuale/banale cuvinte (în acest fel întărește afirmația profesorului Gheorghe Bulgăr că „numai limba spaniolă ne întrece în bogăția expresiilor și a metaforelor”), respectiv îndrăzneața alăturare a termenilor în cele mai năstrușnice oximoroane sau în imediata lor vecinătate (însuși autorul spune că „se lasă-n noi oximoroane”): drept nedrept, inteligența prostiei, ploaie seacă, mintea prostiei, banalități banale, tăcere vorbitoare, minciuni adevărate, infinitu-n clipă, făcutul nefăcut, focuri de gheață, viața din moarte, răul bun, piatră înierbată, verb de apă, verbe nisipoase, robia libertate, voci ce tac, tăceri limbute, tăcerea nu ascultă când vorbește, echilibrul e furtună, nodul nu se-nnoadă, ghețarul să ardă, mișcătoarea lumii nemișcare, Soarele-i un foc imens și rece (Dualism unitar), deschis ca spațiul închis (Nedemn cenzurat), eternitatea clipe-i un timp fără durată (Pasărea albastră), vremurile-și pierd vremea fără vreme (Trebuințe inutile).

Unde mai punem la socoteală titlurile surprinzător-șocante date unor poezii din cele două volume (Măgar de rând în măgărie, Planton, pe cercul trei, la soare, Rotirea roții, Orbul luminii-n strălucirea ei, Luciditatea eului tembel, Vis de iad în paradis, A deveni covid, Abracadabra, Libertatea-ngrăditoare, Patron de jug, Porcii din palate...etc.), dar mai ales amețitoarea cavalcadă a metaforelor și expresiilor (unele amuzante, altele satirice, toate instructive): eternitatea-i noapte fără soare, birjar de lux în Carul Mare, un prof de mate doarme-n ecuații, măgăria nu-i măgăricească, se iau în coarne zilele cu soare, Universu-și bea-n balcon cafeaua, soarele-și încarcă narghileaua, infinituri colorate, visu-n cămașă de noapte, să meargă roata ca pe roate, genă ce tot latră, rug de iad în paradis, luciditatea eului tembel/ e totdeauna tot la fel ca el, soarele a devenit mutant, Purcelul e porcul din noi/ când suntem cu mintea-n gunoi, Soarele-i trimis la-nviorare, dușmanul tău de moarte e chiar la București, să plagieze un câine, eu sunt patron de jug și boii sunteți voi, mai am de mers un infinit și-o clipă, E era lor, e marele lor veac și multe, multe altele.

Da, pentru că Gheorghe Văduva știe să pună la treabă cuvintele, sintagmele și expresiile, iar acestea acceptă (la drept vorbind n-au încotro) să se supună autorității sale de maestru ca să-i încânte pe cititorii negrăbiți. De ce mai ales pe aceștia? Deoarece doar lor, căutătorilor de profunzime și subtilități artistice prin recitire, poezia maestrului Văduva își deschide corola blagiană de minuni, astfel adeverindu-se spusa că „Apele liniștite sunt adânci”.

Nu-i de ici-de colo să scrii la peste 80 de ani cu atâta vervă, dezinvoltură și dezinhibiție, însușiri care – ne demonstrează Gheorghe Văduva prin poezia sa – nu sunt nicidecum apanajul biologicului, ci al spiritualului. Cu atât mai mult astăzi, când ne confruntăm cu o jalnică realitate: fiind vremea semidocților, falșilor culți și a analfabeților funcționali, tot mai mulți tineri au spiritul închircit (nematurizat sau îmbătrânit), pe când unii remarcabili seniori, precum maestrul Gheorghe Văduva, sunt mereu tineri și virili în plan spiritual.

Firește, ar mai fi destule de spus. Dar, nevrând să-i obosesc pe unii cititori comozi, voi încheia cu următoarea constatare: Poetul Gheorghe Văduva cunoaște foarte bine atât tehnica filosofică a Coexistenței și alternanței contrariilor (oximoroanele, și nu numai, fac dovada în acest sens), cât și pe cea a Relativității cunoașterii (conflictul esență-aparență), cele două teme favorite ale daoiștilor.

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News