Mă rog, nu sunt singurele pierderi de documente. Iată câteva dovezi în acest sens:

a)Există mai multe manuscrise în ceea ce privește Războiul galilor (lucrare elaborată de Iuliu Cezar între 58-50 î.e.n.), dar numai vreo 9 sau 10 prezintă încredere, cele mai vechi dintre ele fiind scrise 900 de ani după Cezar;

b)Din cele 142 de cărți care compun Ab Urbe condita (De la fundarea Romei) de Titus Livius (59 î.e.n.-17 e.n.), ne-au parvenit numai 35, acestea sunt cunoscute din vreo 20 de manuscrise de o oarecare importanță, dintre care doar unul singur (care conține fragmente din cărțile III-VI) datează din secolul al IV-lea;

c)Din cele 14 cărți care formează Istoriile lui Tacitus (în jurul anului 100 e.n.), au supraviețuit doar patru și jumătate, iar din cele 16 cărți ale Analelor sale, ne-au parvenit zece în întregime și două parțial (toate textele din cele două mari opere istorice se sprijină în totalitate pe două manuscrise – unul din secolul al IX-lea, celălalt din secolul al XI-lea);

d)Istoria lui Tucidide (aprox, 460-400 î.e.n.) ne-a parvenit prin opt manuscrise (cel mai vechi datează din anul 900 e.n.) și prin fragmente de papirus de la începutul erei creștine;

e)Cam la fel stau lucrurile și cu istoriile lui Herodot (aprox. 488 î.e.n.-428 î.e.n.).

După cum ne înștiințează Constantin C. Giurescu și Dinu C. Giurescu în Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi (Editura Albatros, București, 1975), pierderile noastre de documente antice se cheamă Versurile getice ale lui Ovidiu, De bello dacico (comentariile împăratului Traian despre războaiele cu dacii) și Getica lui Criton, medicul grec ce l-a însoțit pe cezar în campaniile nord-dunărene.

Unde mai punem enormele pierderi prin incendierea Bibliotecii din Alexandria!...

Revenind la chestiunea de fond, sigur că totul începe cu Cartagina, colonia feniciană – ne spune D. Tudor – „pe coasta de nord a Africii, în vecinătatea actualului oraș Tunis”, ai cărei zori istorici „au fost învăluiți în frumoasa legendă despre Didona, o fugară din Tyr”, colonie care se va numi Kart–Hadașt sau Orașul Nou și va fi „regină între cele 300 de asemenea întemeieri de pe coastele Mediteranei occidentale”.

În secolul al VI-lea î.e.n., după cucerirea Tyrului de babilonieni, Cartagina devine independentă, iar sub Mago cel Bătrân, „prin cucerirea unor importante teritorii situate pe coastele Siciliei, Sardiniei și Spaniei”, își formează propriul imperiu, ba chiar (pe la anul 300 î.e.n.) devine „cel mai puternic stat din vestul Mediteranei” și, alături de Tyr și Alexandria, unul dintre cele mai înfloritoare centre comerciale din lumea antică.

Chiar dacă aproape 300 de ani (din secolul al VI-lea și până la mijlocul sec, al III-lea î.e.n.) „între Cartagina și Roma au existat cele mai bune relații politice și economice, întărite prin încheierea a cel puțin cinci tratate de alianță și de împărțire reciprocă a sferelor de influență” (D. Tudor), inclusiv prin ajutorul pe care și-l dădeau în luptele purtate împotriva unor dușmani comuni, din rivalitatea economică se nasc cele trei războaie punice (romanii le spuneau cartaginezilor puni), tipice – ne informează același autor – „pentru politica agresivă și pentru tendințele de cotropire reciprocă”.

La izbucnirea războaielor punice, pe lângă rivalitatea economică (noi surse de aprovizionare și piețe de desfacere) au mai contribuit doi factori: (1)Puterea militară a celor două rivale (Roma avea o excelentă armată de uscat, dar Cartagina îi era superioară la flota de război și la experiența luptelor navale); (2)Cele trei defecte/păcate capitale pe care istoricii Polybios și Titus Livius le atribuie cartaginezilor, inclusiv lui Hannibal: cruzimea, lăcomia (autorul o numește „pasiunea pentru acumularea de bani”) și lipsa de respect față de jurămintele făcute.

Nota 1: Uitându-ne în istorie și în jurul nostru, lesne ne dăm seama că aceste păcate nu erau monopolul punilor (dovadă că n-au dispărut odată cu mătrășirea lor), ci sunt specifice omului și comunităților umane din totdeauna (mă tem că pentru totdeauna): poate nu la fel de pronunțate, ele existau în lumea elenistică și romană de-atunci, au fost prezente în lumea medievală (crunta exploatare a șerbilor și cruzimea cu care potentații înăbușeau revoltele oropsiților, războaiele de cucerire și cele religioase, cruciadele, Inchiziția, măcelărirea amerindienilor și a avansatelor lor civilizații de către conchistadori ș.a.m.d.), pentru ca toate formele monstruosului (lăcomie, minciună, cruzime, ipocrizie, destrăbălare, dispreț față de Creator, semeni, promisiuni, angajamente diplomatice și acorduri încheiate, numite de Hitler „simple petice de hârtie”) să devină dominante în aceste vremuri de coșmar, prin lungi războaie nimicitoare, frecvente atacuri teroriste, înarmare până-n dinți, poluare, sodomie, satanism, aprige bătălii politice pentru dobândirea de noi sfere economice și geostrategice.

Pentru că tot l-am pomenit mai sus pe Hannibal, trebuie menționat faptul că mulți autori antici nu au văzut în el numai pe genialul strateg (a sudiat cu multă atenție campaniile Macedoneanului spre Indii), inteligent și cultivat, „răbdător la frig și la arșiță, cumpătat la mâncare și băutură, după care nu jinduia niciodată” (Titus Livius), ci și pe omul dur, lacom de aur, instabil, „neomenos și crud, în ființa lui sălășluind o perfidie mai mult decât punică” și pentru care „nu exista niciun adevăr și nimic sfânt” (același T. Livius).


George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News