III.Primul război punic și jurământul lui Hannibal
Primul război punic a avut loc între anii 264-241 î.e.n. (Hannibal se naște în anul 247), cu sorți schimbători: în prima fază, legiunile romane ocupă orașele grecești din sfera de influență cartagineză (Syracusa, Agrigentum), ba chiar pe mare obțin modesta victorie de lângă insulele Lipare, dar când – îmbătați de succes – îndrăznesc să-i atace pe puni la ei acasă cu 330 de corăbii și 40.000 de luptători, iar armata atacaților a ajuns sub comanda priceputului general Hamilcar Barcas, tatăl lui Hannibal, „expediția s-a terminat cu un mare dezastru pe coastele Africii, de unde au scăpat puțini romani și câteva vase de război” (D. Tudor).
Refăcându-și flota, romanii obțin „frumosul succes de la insulele Aegates, urmat de pacea favorabilă lor”: o mare sumă de bani ca despăgubire de război și definitiva ocupare a insulelor Sicilia, Corsica și Sardinia. În realitate, ambii rivali erau istoviți (romanii pierduseră 700 de nave și cam 60.000 de luptători, cartaginezii numai 400 de nave, însă aveau vistieria goală, iar răscoala celor 70.000 de mercenari, aliați cu sclavii și o parte dintre băștinașii exploatați, a fost înăbușită de-abia după trei ani de dibăcia și cruzimea generalului Hamilcar), așa că pacea le dădea timpul necesar pentru noi pregătiri de luptă.
Nota 2: Răscoala mercenarilor, plus dragostea aparte dintre Salammbô (fiica lui Hamilcar) și Mȃtho (asociat cu cumplitul zeu Moloh), constituie subiectul romanului flaubertin Salammbô, astfel descris de mine în articolul Gustave Flaubert sau superba conjuncție dintre document și măiestria artistică (30 iulie 2007): „Acţiunea romanului este plasată între primele două războaie punice, şi ea se axează pe confruntarea dintre Cartagina şi mercenarii aflaţi în solda acestei cetăţi feniciene. După cum justă afirmă Vera Călin, romanul se vădeşte a fi «un roman istoric cu trăsături epopeice, atitudini arheologice şi sugestii mitice». De fapt ce este Salammbô: un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o carte seducătoare, ce conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de dat un răspuns categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin descrierile vestimentare, de interioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu întotdeauna riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul înfăţişării lor, cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate pe lungi intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor prinşi de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta fiind totodată titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în acest «crescendo al ororii» (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la înfiorătoare acte de canibalism.
Salammbô este în acelaşi timp romanul dragostei aparte dintre cei doi protagonişti învestiţi de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar, întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se împlinească dragostea dintre două principii antipodale? Şi astfel Flaubert ni-i prezintă pe Salammbô şi Mâtho, aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte înfrânţi...”
După înăbușirea în sânge a revoltei mercenarilor (negustorii puni au renunțat la armata națională și au angajat mercenari „din sânul triburilor războinice ale litoralului mediteranean”, din teamă față de instaurarea unei dictaturi militare), popularitatea lui Hamilcar Barcas crește atât de mult în rândul soldaților și al păturilor mijlocii din Cartagina, încât – cu toată neîncrederea marii aristocrații comerciale – până la urmă este numit comandantul armatei punice din Spania, „cu misiunea consolidării cuceririlor iberice și exploatării de noi bogății” (D. Tudor).
În ajunul plecării, Hamilcar își duce fiul de nouă ani în templu și-l pune să jure că, toată viața, va fi un dușman neîmpăcat al Romei. Iar Hannibal va respecta cu atâta strășnicie acest jurământ solemn, încât după înfrângerea suferită la Zama (202 î.e.n.) și ajuns fugar la curtea regelui Antiochus al III-lea al Siriei (un ambițios care, visând la refacerea imperiului lui Alexandru Macedon, se pune rău cu romanii), îi spune acestuia: „Stăpânit de acest jurământ, m-am războit cu romanii vreme de 36 de ani” (Titus Livius).
În timpul celor nouă ani de guvernare (în anul 229 î.e.n. s-a înecat la trecerea unui fluviu), Hamilcar face din Peninsula Iberică o nouă patrie: cucerește cea mai mare parte a acesteia, deschide noi centre de exploatare minieră (aur, argint, aramă) pentru Cartagina și pregătește o bună armată de mercenarii în vederea revanșei cu romanii, fapt pentru care el trebuie considerat autorul moral al celui de-al doilea război punic.
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News