Cum vremea marilor conducători trecuse (Hamilcar și Hannibal la puni, Scipio Africanul la romani), iar putere militară și colonială era numai Roma, se poate spune că acest război disproporționat (asemănător cu acela dintre colosul sovietic și Finlanda din vremurile noastre) era modalitatea prin care orgoliul roman înțelegea să-i răzbune pe aceia ce, în afară de uriașele pierderi umane și materiale (bani, armament, corăbii, cetăți, câmpuri devastate), au mai cunoscut umilința atâtor înfrângeri catastrofale, dimpreună cu prelungita groază a locuitorilor capitalei.

Au făcut-o după pilda biblică în cazul păcătoaselor cetăți Sodoma și Gomora: orașul cucerit de romani după un asediu de doi ani și jumătate (propunerile de capitulare sunt respinse de generalul Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul învingătorului de la Zama!) este incendiat și arde 16 zile, apoi zidurile sunt dărâmate și „peste ruine s-a tras brazda blestemului, ca să nu mai fie locuit vreodată (anul 146 î.e.n.)” (D. Tudor).

După dispariția Cartaginei, singura mare rivală colonială și economico-militară a Romei în mai multe sute de ani, Marea Mediterană – cu inelul de cuceriri romane în jurul ei – devine mare nostrum, adică modelul imperiului cu legături rapide pe apă (unul dintre cele mai longevive și eficiente imperii din istorie), dorit de otomani și muscali pentru sterilele lor imperii din jurul Mării Negre, care în acest fel și-a redus/și-ar reduce rolul de mare planetară la acel de lac turcesc sau muscălesc.

Autorul moral al celui de-al treilea război punic (implicit al distrugerii Cartaginei) este Cato cel Bătrân, care – după ce invoca fantoma lui Hannibal, capabilă oricând să renască în cetatea punică – își încheia toate cuvântările cu celebra frază: „Și totuși sunt de părere că trebuie distrusă Cartagina”...

De fapt, senatorul dorea nimicirea Cartaginei nu atât din teamă față de fantoma lui Hannibal (un motiv politico-militar practic neglijabil), cât dintr-un calcul economic: uriașele pierderi ale imperialilor prin concurența produselor lor agricole de către mai ieftinele produse punice, singurul domeniu unde urmașii barcizilor nu doar că-și demonstrau hărnicia și înzestrarea, dar chiar izbuteau să-i depășească pe romani, iar în acest fel să-i umilească și, în final, să-i irite.

Poate la fel de mult, deși din motive diferite (nu putea să uite că, mai înaintea bătăliei de la Zama, Hasdrubal Giscondul și-a căsătorit fata cu rivalul Syfax!) dorea distrugerea Cartaginei Massinissa, regele numizilor, aliatul romanilor care a avut o importantă contribuție la înfrângerea lui Hannibal.

Cato și Massinissa, prin urmare, au pregătit lichidarea Cartaginei, deși amândoi au murit cu câțiva ani mai înainte de ocuparea și mătrășirea ei...

Prăpădul a pornit de-acolo că, fără a mai cere permisiunea Romei (condiție prevăzută în pacea impusă de Scipio Africanul), cartaginezii au răspuns cu armele la una din numeroasele provocări ale numizilor. Romanii își trimit de îndată legiunile împotriva punilor, aceștia încearcă să-i îmbuneze prin predarea armamentului, însă – după dezarmare – li s-a transmis ultimatul imperialilor: orașul să fie mutat 15 km mai departe de mare!

Cum punerea în practică a acestei dispoziții era totuna cu moartea economică a cetății, cartaginezii s-au mobilizat și au pus la bătaie tot ce aveau pentru un război al disperării: „Femeile și-au oferit părul pentru corzi de arcuri, meseriașii, uneltele de lucru pentru făurit arme” (D. Tudor). Cu rezultatul arătat mai sus...

George PETROVAI

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News