Între atâtea străluciri
de care-i Cosmosu-nțesat
(planete, stele, galaxii),
multe din ele uriașe
și mai bătrâne decât vremea
atotputernică pe Terra noastră,
doar tu, o, soare, ești divin
pentru viața planetară
(nedeslușită de savanți
și singulară în eter)
cu-a ta căldură și lumină,
ce le reverși în mod egal
și c-o precizie deplină
(și peste buni, și peste răi),
ca lanțul trofic al vieții
mereu să fie-nvingător,
chiar dacă inșii actuali
(că-s mai cu moț sau doar de rând),
prin poluare mașinistă
și prin excese belicoase
pun viului demonic gând,
ce-ndată sau după un timp
se-ntorc năprasnic înspre ei
cu suferințe tenebroase.

Căci ăsta-i marele secret
al facerii nelimitate:
văzutele și nevăzutele
sunt într-un Tot armonic parte!

De-aceea, nu cred că-i cuminte
s-atribuim lumii o vârstă
(cică vreo două miliarde),
când Universul, spun „experții”,
printr-o explozie apare
(din câte știm, explozia
e la cuțite cu-armonia!)
și – necuprins în timp și spațiu –
el „fuge” fără încetare.

Privind la ceea ce se-ntâmplă
în „colțul” nost de Univers,
cu stele care-mbătrânesc
și-apoi se sting pe firmament,
e logic să ne-nchipuim
că soarele, stea mijlocie,
cândva va fi doar ornament
și în final n-o să mai fie.
Dar nimeni dintre noi nu știe
când astrul zilei va muri
(unii vorbesc de milioane,
alții că ani mai mulți vor fi)
și nici cum Terra o s-arate
după acest impact astral:
un soare nou va răsări
pentru sistemul arondat
și viul va fi resetat,
ori toate-atunci vor fi schimbate
dup-al Scripturii legământ,
că-n urma Marii Judecăți
va fi cer nou și nou pământ?...

În paranteză fie spus,
din cele două variante
(una umano-aparentă,
alta divino-consistentă),
eu cred că omul înțelept
va ști s-aleagă justa cale
ce-i girul nemuririi sale.

Din imnul astrului divin,
nu pot acele crezuri să omit
ce fac din amerindieni
închinători la soarele iubit,
la fel cum antice popoare
(perși, greci, hinduși și egipteni)
pe soare l-au zeificat
și i-au dat maximă onoare.

De pildă, Ra la egipteni
întâiul între zei era
și preoții spuneau așa
despre a lui transfigurare:
„De nimeni nenăscut vreodată,
pe cer te naști din tine-ndată”...

Socrate n-a crezut nicicât
în droaia zeilor grecești,
ci-ntreaga viață s-a rugat
la astrul sferelor cerești.

Chiar împăratul Constantin,
deși și-a creștinat supușii
din rațiuni politicești,
el însuși a rămas păgân
(închinător pios la soare),
pân-a căzut bolnav la pat
și-atunci de-abia s-a creștinat.

În fine, în a mea pruncie
sintagma era „sfântul soare”,
și-n case, sate și cătune,
unde necrezul spor nu are,
cred că și-acuma se mai spune
că „sfântul soare-i bucurie”.



Sighetu Marmației,
George PETROVAI
1 aprilie 2023

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News