Foarte mulți dintre compatrioții noștri postdecembriști trăiesc cu neroada convingere că „tot românul s-a născut poet” sau, după caz, cugetător neînțeles (cine și ce naiba să înțeleagă de la un semidoct care nu produce nimic de haznă, ci doar pentru haznaua omenirii prezentă și viitoare?!), critic fără urmă de har, mâzgălitor de proză și teatru după ureche, pictor, sculptor ori muzician la plesneală.
De unde uriașa avalanșă a făcăturilor, ce ba se pretind literatură postmodernistă (precum cea defecată de infecta bandă a lui Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Gelu Vișan, Domnica Drumea, Ioan Godeanu, Cecilia Ștefănescu și alte lepădături porno, cu „reușite” de genul „îmi bag p...în regina Angliei”, „îi lingea scrotul sărat”, „printr-un straniu efect, clitorisul se lungise în penis”, „fut și la revedere” etc.), ba pictură (de fapt împroșcare cu culoare pe o bucată de pânză!), cică revoluționară și – culmea – uneori aducătoare de mari profituri pentru cârpacii norocoși și sfidător de neînzestrați în plan artistic (ăștia sunt urmașii lui Rafael, V. van Gogh și Nicolae Grigorescu?), ba năstrușnice cioplituri în lemn, piatră sau metal, ce au extrem de puțin în comun cu celebrele sculpturi antice (Myron, Phidias, Praxiteles), ale renascentiștilor (Michelangelo) și ale modernilor supradotați (Rodin, C. Brâncuși), ba scârțâiturile poreclite muzică modernă, tot mai aproape de dizarmonia manelelor și din ce în ce mai departe de sublimul lui J.S. Bach, Mozart, Beethoven, G. Verdi ori G. Enescu.
Și când te gândești că, în urmă cu puțin timp, ipochimenul Cărtărescu, cel care a păpat cu polonicul bani de la Institutul Cultural Român (ICR) prin deplasări în străinătate și prin traducerea operei lui de rahat în diverse limbi, îndeosebi în păgubitoarea perioadă când la cârma acestei instituții aproximativ culturală era haramul de H.R. Patapievici (ăla cu „românii patibulari”, adică buni de spânzurătoare, și cu Eminescu „de debara”), în urmă cu puțin timp, deci, ăst jupân imoral și-a depus dosarul de neartist plagiator (cel puțin în prima fază de însăilare poetică) pentru intrarea în Academia Română. Dar cu toate că acest foarte lăbărțat club al „elitei” postdecembriste (chipurile supremul for cultural-științific al românilor!) este doldora de turnători, plagiatori și autoplagiatori, începând cu necușerul Ioan-Aurel Pop, loaza de Cărtărescu n-a primit dreptul să stea alături de alte loaze cacademiciene.
De unde deducem că există o obligatorie ierarhie politico-socială a nevrednicilor și că nimeni din țara asta, crucificată de ei și ciracii lor, nu dorește în ruptul capului să se încumetrească public și instituțional cu secăturile iremediabil compromise, la fel cum există și funcționează din plin codul de onoare (sic!) al nelegiuților, prin forța imorală a unor faimoase maxime postdecembriste: „Hoțul neprins este om cinstit”, „Cine muncește n-are timp să facă bani”, „Legile sunt făcute de hoți pentru hoți” (Traian Băsescu), „Ăștia nici să fure nu știu” (Victor Ponta).
Însă nu era pentru aproape nimeni vreo surpriză dacă insul Cărtărescu/Cutărescu devenea cacademician plin sau măcar corespondent (păi ce, numai sinistra Otilia Coman, alias Anus Blandianus, vorba lui V.C. Tudor, este îndreptățită la așa ceva?), căci este bine știut că nedemna performanță în postdecembrism (titluri academice, rang social, laude, premii, tinichele) se materializează doar prin murdarul mariaj dintre tupeu și insistență...
Mă rog, nici nu-i așa de rău că exact neînzestrații într-ale culturii temeinice și artei autentice se dau de ceasul morții ca să intre în antologiile plătite, deci mai mult sau mai puțin măsluite (evident, funcție de suma avansată), în grațiile culturnicilor și în hazoasele „istorii” culturofage din zonă (comună, oraș, județ), știut fiind faptul că zbaterea și ifosele unora ca ăștia constituie necesarul gunoi cu care se hrănește frumusețea, parfumul și persistența harului incontestabil.
Tocmai de aceea, zic eu, prietenii adevărați ai acestor ambițioși (sortiți submediocrității), precum și criticii aflători în treabă sau de meserie, n-ar trebui să-i încurajeze prin formulări echivoce vizavi de producțiile lor scremute („metafore interesante”, „abordare profundă”, „sensibilitate remarcabilă” etc.), ci, dimpotrivă, mai de ajutor pentru ei ar fi un duș rece de felul următor: „Nenicule, ești paralel cu gramatica, n-ai nici cultura trebuincioasă (cam câte cărți fundamentale ai citit din scoarță-n scoarță?) și nici minima chemare pentru a izbuti ceva de calitate în plan artistic. Prin urmare, să-ți iasă din cap că vei deveni «nemuritor» numai prin încăpățânare bovină și relații sus-puse...”
Mult mai grav este atunci când unii dintre alde ăștia consideră că și-au adjudecat nemurirea nu prin calitate, ci prin cantitate – mormane de cărți scrise, de tablouri pictate, de piese muzicale avortate ș.a.m.d. De pildă, recent am primit de la un prieten două link-uri cu un oltean (precizez că înainte de asta, eu n-am dat de numele individului pe internet și n-am citit niciodată nimic scris de el sau despre el), care susține că până acuma (are 70 de ani) a scris 1200 de cărți – sute de cărți de poezie, eseistică și filosofie, plus alte sute despre Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu și ortodoxie, îndeosebi despre începuturile creștinismului dobrogean.
Dacă așa stau lucrurile, atunci iată că acest ins ciudat l-a depășit pe Nicolae Iorga la numărul cărților scrise, care – ne spune Mircea Eliade – a reușit în prodigioasa sa viață să scrie „cele mai multe cărți din lume” (în jur de 1000)...
N.B.: În ceea ce mă privește, eu nu cred că Iorga (academician, profesor universitar și politician ambițios, dar fără vocația lui Iuliu Maniu, care în schimb nu era savant), având foarte multe deplasări în țară și străinătate (mai puțin în Rusia bolșevică), a putut să elaboreze de unul singur, până la 69 de ani, vârstă la care este asasinat de legionari, atâtea cărți și peste 10.000 de articole, lucru pe care, de altminteri, l-am și spus ghidei și celorlalți muzeografi de la fostul conac al istoricului din Vălenii de Munte, fără ca aceștia să protesteze măcar, necum să facă dovadă că n-am dreptate.
Cu atât mai puțin îmi vine să cred că, dincolo de îndoielnica valoare a grosului scrierilor, olteanul în chestie a putut elabora 1200 de cărți. Și iată de ce. Să admitem că el a început să scoată cărți de la 20 de ani și de-atunci, vreme de 50 de ani, în fiecare lună a scris câte o carte. Vasăzică, într-un an a produs 12 cărți, iar după 50 de ani a ajuns...doar la 600. Asta înseamnă că, pentru a realiza 1200 de cărți, el a trebuit să-și dubleze efortul – două cărți în fiecare lună! Lucru cu neputință din punct de vedere fizic. Unde mai punem faptul că scriitorii cei mai inspirați și fecunzi au perioade de secetă sau „prostire”, când randamentul este atât de scăzut din pricina epuizării, încât trebuie să se relaxeze și să-și reîncarce bateriile inspirației prin documentare.
În aceste condiții, tuturor celor care pun accentul pe cantitate, le (re)aduc aminte că Charles Baudelaire, Alexandre Dumas-fiul, Giuseppe Tomasi di Lampedusa și Mateiu I. Caragiale sunt la mare cinste în literaturile lor naționale (franceză, italiană, română), totodată în cea universală (îndeosebi Ch. Baudelaire), printr-o singură carte referențială: Florile răului (Baudelaire), Dama cu camelii (Al. Dumas-fiul), Ghepardul (Lampedusa), Craii de Curtea-Veche (M. I. Caragiale).
George PETROVAI
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News