Fierăria pare desprinsă dintr-o poveste uitată în timp. Aflată la marginea drumului — cândva prăfuit, azi asfaltat — are peste 100 de ani de când funcționează neîntrerupt în același loc. Iscusitul meșter folosește unelte aduse de bunicul său, prin 1919-1920, din Ungaria și Austria.

"Cam tot ce folosesc în fierărie — nicovală, ciocane, foale, clești de diferite mărimi și dimensiuni, lădițe pentru unelte și alte scule s-ar putea numi obiecte de colecție. Sunt amintiri de familie, dar niște amintiri mai speciale, aduse din imperiul austro-ungar, de bunicul meu, până în 1920. Cum să nu fiu mândru de uneltele mele? Oare cine, în satele noastre, se mai poate mândri cu asemenea moștenire? Puțini, chiar foarte puțini", spune Ioan Bozântan, în timp ce mânuiește foalele care întrețin cărbunii încinși, fumul albicios ridicându-se molcom spre acoperișul atelierului.

Fierarul, în vârstă de 54 de ani, susține că atelierul a ajuns "obiectiv turistic" fără voia lui.

"E o muncă un murdară, dar de mare folos celor care încă mai lucrează pământul cu caii; oamenii ăștia trebuie să-și potcovească caii, indiferent de anotimp. Unii lucrează cu caii la munca câmpului, alții la pădure (...) Însă de la un an la altul, sunt mai puțini, îmbătrânesc și renunță, iar pe cei tineri fie că nu-i mai preocupă o astfel de muncă, fie pleacă să muncească prin alte țări. E trist prin ce trece satul, țăranul, și parcă nu se mai vede lumina care să ne readucă pe un drum bun. Am ajuns fără voia mea un fel obiectiv turistic; străinii dar și românii când mă văd aici, în fierărie, sau văd cai legați de marginea atelierului se opresc din curiozitate, întreabă, fotografiază și rămân mirați de munca mea, unelte și modul primitiv de lucru. Mă și încântă, dar mă și amăgește câteodată discuția cu ei, dar mă resemnez (...), știți, timpul nu se poate întoarce, el curge fără oprire", povestește Ioan Bozântan.

Afară a început să plouă mărunt, suflă un vânt rece, tăios care-ți pătrunde prin haine, un vânt de câmpie, pătrunzător, iar pe coamele munților din depărtare, odată ridicată pâcla cețoasă, apare omătul. În fierărie, e puțin mai cald, dar și fum. Oricum, e mai plăcut decât în vântul aspru.

Amintirile fierarului încep să se adune; vremuri pierdute în istorie, cu un ținut transilvan aflat sub ocupația fostului imperiu austro-ungar, cu anii grei de război, cu lipsuri, viața grea a acelor timpuri, dar și cu bucuria traiului simplu.

Citește și

Comentarii