”Artiștii sunt copiii lui Dumnezeu” spuneam când alți colegi îmi reproșau că ”De ce Mihai este scutit de condică?!!”. Da, și noi suntem copiii Domnului, dar altfel… mă bâlbâiam eu încercând să justific statutul special pe care i l-am creat lui Mihai.

La început a făcut Școala tehnică de arhitectură la București după care a venit la muzeu. După câţiva ani s-a înscris la Institutul de Arte plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte decorative, Secţia ceramică - sticlă. Pasiunea lui fiind sculptura a trăit ca student prin atelierele sculptorului Gheorghiță, care l-a apreciat şi l-a îndrăgit foarte mult, dar și ale altor artiști ai vremii.

Și-a iubit părinții până la venerație. Erau ființe firave, bolnăvicioase pe care le-a ocrotit şi s-a rugat pentru sufletul lor.

Mihai a fost dominat prin educaţie de o puternică credinţă religioasă. Biserica greco-catolică fiind interzisă, Mihai a frecventat cu regularitate biserica romano-catolică, ca şi alţi români din Sighet şi împrejurimi. După moartea părinţilor, a rămas în grija mătuşilor sale devotate. A avut o adevărată veneraţie faţă de uncheşul Gheorghe - Gheorghe Borodi din Vad, maistărul de porţi pe care l-a luat sub ocrotire Francisc Nistor la sugestia lui Vida Gheza. Fery Baci asculta de Vida Gheza, preţuindu-l pentru omenia şi prietenia sa.

Aşa a intrat şi Mihai în atenţia noastră. Talentul şi ambiţia l-au determinat să-şi contureze personalitatea artistică. Frecventa cercurile de tineri artişti din Sighet, cu permanente încercări spre Baia Mare şi Bucureşti. De aici începe şi o schimbare radicală în comportament, fiind influenţat în special de Mihai Olos, care era în mare vogă.

I-am intuit drama şi am încercat cu delicateţe să îl fac să înţeleagă că fiecare artist are personalitatea şi destinul lui. Nu realizam suferinţa în care se găsea din cauza staturii sale. Se îndrăgostea mereu de fete mult mai înalte decât el, care nu ştiau să-i preţuiască sentimentele. A suferit cumplit şi din această cauză.

Mihai devine la un moment dat victima „Casei Poporului”. Salariile la muzeu erau foarte mici. Toţi eram tineri şi nu aveam alte surse de finanţare. Mai scriam câte un articol la ziar, participam la o emisiune la radio sau televiziune şi aşa ne mai completam veniturile. Această nemulţumire l-a determinat pe Mihai să îşi caute altă sursă de existenţă. Într-o zi îmi spune că are un salariu de 10.000 lei (în timp ce salariul la muzeu era între 1.000-2.000 lei). A fost angajat la o unitate nou creată în Sighet care lucra pentru Casa Poporului piese mari din marmură şi/sau piatră de Viştea. Lucrările artistice făcute de Mihai s-au plătit bine, dar şi munca era pe măsură. Lucra 10-12 ore pe zi, înghiţind praf de piatră fără să beneficieze de o minimă protecţie.

Acum, intrând în diverse anturaje, încep şi competiţiile bahice, care întotdeauna se finalizau rău.

După Revoluţie a plecat în Franţa, stabilindu-se la Dijon, prin căsătoria cu o artistă. Revenea des în ţară, mă ţinea la curent cu viaţa lui, până la un moment dat când s-a întrerupt totul. Eu m-am retras prin pensionare, iar Mihai nu m-a mai căutat.

La muzeu a fost muzeograf corect, care şi-a făcut datoria. Muzeul era la începuturi. Desenele şi planurile la câteva case pe care i le-am sugerat le-a făcut cu corectitudine şi cât se poate de minuţios. Totdeauna dorea să facă ceva deosebit, ori munca de muzeograf era standardizată şi plictisitoare dacă nu o abordai creativ. A fost corect şi cinstit în toată perioada în care a lucrat la muzeu. A reuşit să se impună în Sighet prin creaţiile sale: mozaicuri de mari dimensiuni, sculptură monumentală de anvergură. A înnobilat oraşul (parcurile, scuarele etc.) cu lucrări de sculptură monumentală. A organizat expoziţii în ţară şi peste hotare. S-a impus prin creaţia sa. Ultima lucrare a fost bustul lui Mihai Eminescu, sculptat cu mare forţă în marmură albă. I-am sugerat o galerie de portrete cu personaje maramureşene.

În ultimii ani mă evita. Nu ne mai vizita nici acasă inopinat şi la ore târzii. Se ruşina când ne întâlneam. Mă îmbrăţişa şi aşa scund cum era mă strângea cu o forţă greu de imaginat. Erau gesturi tăcute ale unui limbaj sentimental. Era interesat de fetele mele şi de evoluţia lor.
I-am intuit drama pe care o trăia. Simţeam că se va sfârşi aşa cum s-a şi întâmplat. I-am spus deschis câteva lucruri, într-o discuţie bărbătească între noi…. A lăcrimat tăcut.

Te-ai dus Mihai aşa cum nu trebuia. Mai aveam multe să ne spunem şi chiar să ne sfătuim în problema Maramureşului.

Te îmbrăţişez, Mihai!


Mihai Dăncuş, 10 mai 2019

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News