"Sportul face parte din viața mea personală. El face parte din meniul meu de zi cu zi! Am început gimnastica la șase ani. Înainte de a strica toată mobila din casă, mama mea și-a spus că trebuie să-mi găsească o activitate pentru ca fetița ei să-și poată consuma energia. Nu erau prea multe lucruri pentru fetițe de vârsta mea în orașul meu natal din România, la Onești, dar am avut noroc: gimnastica era posibilă și am fost încântată să pot face acolo ce nu se putea acasă. Nu știam mare lucru despre Jocurile Olimpice, dar am muncit din greu pentru că îmi plăcea. Când antrenorul meu mă punea să repet de cinci ori un exercițiu, eu îl făceam de șapte ori pentru că vroiam să văd dacă pot face mai mult decât îmi cerea. La acea vreme, în blocul de Est, în comunism, când erau întrebate gimnastele române cât timp se antrenează pe zi, noi trebuia să răspundem: trei ore. În realitate erau șase sau șapte. Se ascundea, fără îndoială, secretul reușitei noastre: în special în gimnastică, repetiția la antrenament este importantă. Astăzi, toată lumea lucrează șase-șapte ori pe zi”, a povestit Nadia despre primii săi pași în gimnastică.

Ea a revenit și asupra primei note de 10 din istoria gimnasticii, pe care a primit-o în 1976 la Montreal: „De altfel, nota mea de 10 de la Montreal în 1976 nu a fost niciodată una adevărată. În orice caz, pe tabela de afișaj! Ea nu era programată pentru asta, nu avea suficiente puncte luminoase. Când am luat acel 10 la Jocurile de la Montreal, cei responsabili cu afișarea notei pe tabelă s-au neliniștit și au întrebat Federația internațională de gimnastică dacă pot afișa un 10 și li s-a răspuns: nicio șansă! Singurul lucru care s-a putut afișa nu a fost deci 10,0, ci 1,00 ceea ce, în gimnastică, nu este deloc un rezultat bun...”

„Eram prea tânără (14 ani și jumătate) pentru a sesiza cu adevărat tot ce reprezintă Jocurile Olimpice. Îmi aduc aminte că la aeroport, când eram cu toată delegația română, un ziarist m-a întrebat ce-mi propun să fac la Jocurile Olimpice. Am răspuns naiv: sper să câștig o medalie și încă una de aur, dacă este posibil. Eram foarte tânără...Nici măcar nu am realizat că am obținut o performanță istorică cu acel 10! Nimeni nu mi-a spus asta. Sunt încă siderată, chiar și azi, de ceea ce reprezintă”, a adăugat marea gimnastă.

Ea a vorbit și despre fanii săi, care, chiar dacă au o vârstă fragedă, o recunosc pretutindeni unde merge în lume: „Când m-am instalat în camera mea de hotel din Doha, o fetiță de circa opt ani era foarte emoționată să mă vadă. Ce știe ea despre mine? O imagine un pic trecută, alb-negru, pe Youtube? De fapt, niciodată nu te retragi din sport, pentru că faci parte din el și, într-o oarecare măsură, continui să îl promovezi. Împreună cu soțul meu, Bart Conner (dublu campion olimpic american la gimnastică în 1984), conducem o academie de gimnastică în Oklahoma, cu 1.400 de elevi. Și le-am spus: „puneți pasiune, învățați în fiecare zi, întăriți-vă experiența și împărtășiți-o cu ceilalți”. Iar atunci când micuțele mă întreabă cum să facă să participe într-o zi la Jocurile Olimpice, eu le răspund: „încearcă să faci mai bine mâine decât ai făcut azi și atunci visul tău se va îndeplini", a încheiat Nadia Comăneci, acum în vârstă de 52 de ani.

Citește și