Ibrăileanu începe romanul în stilul italianului Pasolini. Scriitorul român:
„Lume multă, care vrea să petreacă şi nu ştie cum. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă şi cu capul gol... Domnii, cu jambiere şi şepci impermeabile, trec la poştă, peste drum de hote. Peisaj meschin. O colină întinsă, tristă, pătată de câţiva arbori schilozi, ascunde munţii dinspre apus. Nici o „cunoştinţă”. Sistem infailibil: în genere, atitudini nesociabile; în specie, evitarea parcului. Pe drumul, inevitabil, din „centru” — cufundat în lectura unui ziar. (Am un număr din Voinţa Naţională încă din Bucureşti.)”

Pier Paolo Pasolini în „Teorema”:
„Cititorul şi-o poate imagina pe Lucia, mama lui Pietro şi a Odettei într-un colţ liniştit şi ascuns al casei.” sau: „Familia ia prânzul împreună, iar Emilia îi serveşte.”

Romanul „Adela” are o evidentă ţinută autobiografică, fiind scris la persoana I singular. Aşadar, povestitorul poate fi confundat cu autorul. De altfel, romanul se numeşte „Adela – Fragmente din jurnalul lui Emil Codrescu.”

Emil Codrescu o cunoaşte pe Adela de mică. Peste ani, prietenia lor, deşi diferenţa de vârstă este in jur de douăzeci de ani, e supusă unor altfel de încercări. Acum Adela e deja divorţată şi cititorul n-are altceva de făcut decât să constate, cum spune Marin Mincu,
„„...tribulaţiile ridicole ale bărbatului de patruzeci de ani care este confuz şi indecis în faţa voluntariatului erotic al Adelei.”

Mie acest aspect mi se pare secundar. Să nu uităm că romanul este o dramă, pentru că Adela moare! Şi nici aşa-zisele indecizii ale lui Emil nu sunt lipsite de raţionament. Ibrăileanu face excelente constatări prin jurnalul personajului său principal. Acesta din urmă călătoreşte şi descoperă că
„Sunt interesante aerele aristocratice pe care şi le ia în micile staţiuni „balneare” şi „climaterice” toată lumea asta, şi mai cu seamă femeile. Neavând nici o ocupaţie şi lipsind aici clasa de sus care să-i comprime şi să-i pună la locul lor — ca păpuşile cu resort când închizi capacul —, aceşti mici burghezi se simt în adevăr boieri. Senzaţia de clasă nu-i o stare de suflet absolută. Rezultă dintr-un raport. (Admirabilă tautologie!) Un militar de un grad inferior trece în fiecare zi printr-un sistem ecosez de senzaţii: aci sclav, aci rege asirian.”

Remarcabil e şi lirismul autorului. Face nişte descrieri peisagistice absolut superbe:
„Luna, izbutind în sfârşit să urce Ceahlăul dinspre Buhalniţa, apăru candidă şi sinistră între două stânci, apoi dispăru în dosul Panaghiei şi pe urmă, după ce stătu o vreme nehotărâtă de-asupra prăpastiei, veni pe biserica schitului.”

Dar fraza care mi-a plăcut cel mai mult este aceasta:
„Luna în asfinţit stă pe culme cu faţa mare întoarsă spre noaptea pe care o părăseşte.”

Garabet Ibrăileanu a fost un admirator al muzicii clasice atât de mult încât, după cum spune wikipedia,
„A părăsit lumea celor vii în noaptea de 10 spre 11 martie 1936, Ibrăileanu. La 12 martie corpul profesorului a fost incinerat și timp de un sfert de oră i s-a cântat andantele din Simfonia Nr.6 (Pastorala) de Ludwig van Beethoven.”

Faptul că în „Adela” autorul atinge sfera muzicii beethoviene nu trebuie să surprindă:
„Un pârâu secret, într-un peisaj de la începutul vremurilor, încercând, înainte de Beethoven, andantele din Simfonia a VI-a”.

Autorul pune în roman elemente din biografia sa reală. Mama sa a murit când viitorul scriitor şi critic literar avea doar câţiva ani. Personajul său Emil Codrescu spune:
„Azi se împlinesc treizeci şi şase de ani de la moartea mamei... Timpul vine din viitor, trece în urmă, se dărâmă peste ea, o acoperă, o face tot mai inexistentă, căci morţii mor şi ei, mereu. Când voi dispărea şi eu, va fi murit şi ea complet din univers.”

Îmi place cum Emil Codrescu îşi imaginează mama pe care n-a apucat s-o cunoască:
„Prea mic, când a murit, ca s-o ţin minte, imaginea ei mi-am creat-o mai târziu, în copilărie, după o fotografie rea şi ştearsă, pe care am înviat-o şi am colorat-o cu tot ce am auzit de la alţii şi cu propria mea fantezie: o fată tăcută, înaltă, cu părul castaniu, cu ochii căprui. Amintire a unei imagini arbitrare de altădată, aceasta este mama.”

Imaginea mamei se schimbă în mintea omului care parcurge etapele existenţei:
„În cursul vieţii, imaginea rămânând aceeaşi, a variat, totuşi, odată cu punctul de privire în care mă mutau anii. În copilărie, fata cu părul castaniu îmi era mamă. La douăzeci de ani, soră. Astăzi, o simt fiică.”

Adela se mărită cu domnul M. Nu pentru mult timp.
„Domnul M... murise de câteva luni. Am găsit pe Adela în doliu, mai înaltă, mai puţin expansivă şi mai frumoasă. Frumuseţea ei creştea cu fatalitatea evoluţiilor naturale.”

Meşteşugite cuvinte mai are criticul Ibrăileanu...Jurnalui lui Codrescu continuă cu constatarea pe care ar trebui s-o conştientizăm cu toţii la un moment dat...
„În curând voi avea patruzeci de ani! Nu mai sunt un început, o cauză. Devin tot mai mult prelungire, un efect.”

Diferenţa de vârstă dintre Emil şi Adela trezeşte conştiinţa bărbatului care nu poate uita totuşi că Adela era un copil pe când el era deja matur.
„Aseară, nu ştiu pentru ce, am început să-i fac Adelei declaraţii că sunt bătrân. (În adevăr, părul meu brumat, cum spunea ea odată, dacă atunci era un paradox şi o cochetărie involuntară, acuma începe să capete justificare cronologică.)”

Se vede că Ibrăileanu, când se gândeşte la relaţia dintre un bărbat şi o femeie nu poate scăpa de imaginea pitecantropului. Într-o cugetare, autorul spunea:
„Învăţaţii au reconstituit cu imaginaţia pitecantropul. Dar femeile au ocazia să-l vadă, în anumite momente.”

În roman, pitecantropul apare în următoarele texte:
„... foamea selectivă de femeie, numită impropriu şi aproape în derâdere iubire, este întoarcere la animalitate, este, gândind bine, o impulsie sinistră. În momentul suprem al iubirii, femeia are în braţele ei un pitecantrop!”

„Pânda de a acapara o femeie, consimţirea ori refuzul ei, nesiguranţa dacă-ţi dă sau îţi ia viaţa, ţipătul de bucurie când ţi-o dă, şi mai cu seamă de durere când ţi-o refuză... aceasta, şi nu altceva, constituie poezia amorului — când contribuie şi omul, care vine pe o altă linie, desfăcută cândva din pitecantrop.”

Emil şi Adela se plimbă mult, vizitează multe locuri. Încă o dată Garabet Ibrăileanu e minunat:
„Umbrele serii ne învăluiră repede. În curând mantia cerului fu bătută de toate pietrele preţioase cu care se împodobeşte de la începutul timpului.”

Spre finalul romanului, Emil are nu-şi mai găseşte locul, ştiind cât de gravă e boala Adelei.
„Mă duc la Adela. Am venit de la ea adinioarea. Dar e imposibil să nu mă duc. Voi găsi pe drum un pretext. Imaginea ei îmi înăbuşă respiraţia. Mă duc să mă liniştesc de ea cu prezenţa ei.”

Nedoritul eveniment se produce. Emil Codrescu nu poate trece nepăsător peste definitiva despărţire:
„...m-am dus în camera ei de culcare Am tras unul după altul două saltare ale scrinului, în care nu mai era nimic decât tristeţea mocnită a saltarelor goale, apoi pe al treilea, din care s-a răspândit, ca o adiere din trecut, acelaşi parfum al ei.”

Cititorului îi rămâne parfumul unei iubiri neîmplinite, nemărturisite prin cuvinte, dar perfect observabilă în acţiunile celor două personaje. Nu cred că Emil Codrescu, cum spune Marin Mincu,
„eşuează până la urmă în tentativa sa seductivă faţă de mai tânăra Adela”

Nici cu observaţia aceluiaşi critic Marin Mincu despre
„...tribulaţiile ridicole ale bărbatului de patruzeci de ani care este confuz şi indecis în faţa voluntariatului erotic al Adelei.”

nu pot fi de acord. Subt convins că Garabet Ibrăileanu a vrut să ne prezinte dragostea sub forma sa cea mai pură, în transformarea ei firească de la aceea dintre un bărbat şi o fetiţă la aceea dintre un bărbat şi o femeie. Mă bucur c-am citit un roman excelent, unde se poate citi şi mesajul peste decenii, peste secole poate, al lui Ibrăileanu adresat bărbaţilor care vor un singur lucru de la viaţă şi, în consecinţă, se aşteaptă ca personajele din literatură să aibă, la fel ca unii dintre ei, comportamentul pitecantropului:
„Femeile nu devin pasionate decât după ce se întâmplă ceea ce trebuie să se întâmple pentru ca un bărbat şi o femeie să-şi spună „tu”. Până atunci ele sunt în defensivă, au spiritul mai liber decât oricând, cochetează, în deosebire de bărbat, care e pasionat şi idiot întotdeauna înainte de acel eveniment capital şi ridicol, dar care după aceea îşi recapătă libertatea de spirit, pentru că, în stricta economie a speciei, şi-a îndeplinit tot rolul.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News