Violeta Anciu ne ia, pentru început, „en français”, prima poezie din volum fiind „par-dessus le marché”. În afara titlului, restul „curge” în româneşte, terminându-se cu o inversare de sens care dӑ o notӑ de originalitate acestei poezii de deschidere: „sӑ-mi dicteze poezia cum sӑ mӑ scrie / strofӑ cu strofӑ şi vers dintr-un univers!”.

Lucrurile se complicӑ imediat, fiindcӑ suntem informaţi cӑ: „nu ştiu şi nu am înţeles ce este poezia. / doar sӑ o trӑiesc / lӑsând-o sӑ mӑ trӑiascӑ / sӑ mӑ consume”.

Merg mai departe prin volum şi dau de versurile: „dintre toate sârmele întinse / am rufele cele mai murdare.” Aici apare problema apartenenţei: ori sârmele (doar cele întinse) sunt personificate şi bune gospodine, spalӑ şi rufe printre altele, dar, deh...nu prea le spalӑ bine, fiind, dintre toate rufele, cele mai murdare. Tot în legӑturӑ cu problema apartenenţei ar mai putea fi o scӑpare: primul cuvânt sӑ fie „printre” în locul lui „dintre”. Atunci ne-am uşura puţin fiindcӑ nu putem cere unei gospodine sӑ fie perfectӑ. Printre atâtea rufe întinse pe sârme, ale cuiva trebuie sӑ fie cele mai murdare, nu?

Violeta Anciu inventeazӑ cuvinte. O poezie are titlul „eaua”. Adicӑ un fel de declinare nemaiîntâlnitӑ a pronumelui „ea”. Oricum, la aceastӑ scriitoare imaginaţia e o prezenţӑ continuӑ, iar de multe ori rezultatele sunt remarcabile. Mie mi-a plӑcut strofa: „dimineţile din palma / ce scuturӑ firimiturile / când termini de mestecat frigul / şi nu mai rӑmân decât cojile umezite de rouӑ.”

Autoarea ştie sӑ transmitӑ tristeţea unor clipe de fericire pierdutӑ: „dӑ-mi un pahar de fericire / sӑ uit cӑ nu mai vreau sӑ simt” şi terminӑ poezia astfel: „dacӑ vii fӑrӑ sӑ ştii sӑ pleci / când timpul cade-n formӑ cubicӑ aici.”.

Timpul de obicei trece, cade, se scurge. Acum cade în formӑ cubicӑ, dar pânӑ ajunge în forma cea nouӑ, sӑ ne amintim ce bine se întreba Eminescu în „Atât de fragedӑ”: „Unde te duci? Când o sӑ vii?”

Merg mai departe cu cititul şi gӑsesc o poezie numitӑ „degetul lui Toma”. Dar partea mai complicatӑ apare ceva mai jos de titlu, unde scrie „dedicat Unei Simone”.

Nu mi-e foarte clar cum se poate dedica un deget unei Simone (scrie „dedicat”, deci e vorba de deget, nu „dedicatӑ”, adicӑ o poezie de dragoste – sau de ce-o fi ea – adresatӑ unei Simone. Dar nici fata asta nu-i oricine, fiindcӑ în dedicaţie se spune clar: „Unei Simone”.

Tot în acest loc unde nu ştim ce se dedicӑ, un deget sau o poezie, dar ştim cui, „Unei” deosebite Simone. Ultimele douӑ versuri: „iar mama n-a vrut sӑ mӑ nascӑ / pânӑ nu şi-a spӑlat pӑrul.” Prima tentaţie a fost sӑ mӑ întreb ce-i cu asta, dar am gӑsit, cred, rӑspunsul; igiena înainte de toate!

Poezia „ude pe sârmӑ” (e ceva cu sârmele astea în carte!) ne spune despre momentul „când întunericul / se duce // în frunzele / la nord de tatӑl meu.”

De ce trebuia pus articolul hotӑrât la „frunze”, e ceva neclar. Sau poate e pus pentru a scӑdea din valoarea poeziei, care are, în afara acelei exprimӑri nereuşite, un lirism pe care-l subliniez cu plӑcere.

Fiecare se crede ce vrea în lumea asta, unii se cred mari şi tari, alţii – puţini, ce-i drept – spun cӑ au „...picioarele în lumi diferite / şi stau cu mâinile în nopţile roşii”

...iar eu întreb: serios?

Sӑ mai aflӑm câte ceva de pe la vecini. „într-o camerӑ obscurӑ / abia mai poţi vedea / cum vecinul primeşte zilnic bileţele / pe care le aruncӑ // fӑrӑ a le citi.”

Concluzia nu poate fi decât una singurӑ. Nu-i frumos sӑ te uiţi la vecini, mai ales cӑ ei în afarӑ de a arunca bileţele necitite pot avea o serie de alte activitӑţi.

Alţi semeni de-ai noştri „...îşi ţin umbrele / pe trotuar în coji de seminţe,”. Ştim cӑ stӑm prost cu bunul-simţ şi unii aruncӑ seminţele pe trotuar... Îmi trece supӑrarea la ultima strofӑ: „în faţa mea un copil / rӑsuflӑ / în baloane de sӑpun.”

Violeta Anciu ne relevӑ întunericul (pe care-l percepem ca un mediu în care nu se întâmplӑ nimic, sau, dacӑ se întâmplӑ ceva, e mai mult de rӑu decât de bine) jucӑuş şi spune: „îmi ţin întunericul la vedere // nu ştiam cӑ şi lui îi place sӑ se joace cu pӑpuşile,”.

Ideea e originalӑ şi mi-a plӑcut, aşa cum mi-au plӑcut şi versurile pline de nostalgia unor vremuri cӑrora trecerea timpului nu le poate face altceva decât sӑ le sporeascӑ frumuseţea: „nu mi-ai mai scris demult, / dar împӑrţim în fiecare searӑ / vinul / şi visul.”

O corectare se impune aici: nu „demult”, ci „de mult” trebuia scris!

O poezie cu dedicaţie care rӑscoleşte imediat cititorul în sentimentele lui cele mai ascunse este „bijutierul interior”, de unde citez fragmentul: „pe partea din afarӑ a coapsei / mi-ai tatuat o dantelӑ, / pe partea din interior / n-ai mai fӑcut nimic, // pentru cӑ durea / prea tare.”

Cartea are şi un lector, trecut pe prima paginӑ. Mӑ întreb pentru ce, din moment ce poezia „omul de tinichea” are un vers în care gramatica e în mare suferinţӑ: „tu n-ai de unde ştii ce arde dincolo”. Forma corectӑ pentru versurile de mai sus: şti. Recomandare: pe facebook „Şezi blând şi scrie corect”, de Odarca Bout.

Femeia imaginarӑ din carte are ceva împotriva bӑrbatului, „silueta cea mai diformӑ dintre cei vii.”. Îl cautӑ, dar bine cӑ nu-l gӑseşte. Dacӑ i-ar fi reuşit cӑutarea, „ar fi rӑmas înţepenit la masӑ cu ceilalţi / cu mâinile inerte pe tacâmurile de aur / şi carnea la vedere, / iar eu aş fi alergat din nou, / cu pielea lui în braţe.”. Nu mai am altceva de adӑugat decât: aoleu!

O interesantӑ pledoarie pentru ploaia care spalӑ toate relele lumii este poezia „obloane curate”, din care citez doar atât: „...sӑ plouӑ, sӑ spele obloanele lumii,”.

O poezie care mi-a plӑcut este „copiii focului”, în care poeta atinge zona sensibilӑ a despӑrţirilor nu neapӑrat fizice, ci mai ales sentimentale. Jumӑtӑţi odinioarӑ identice, acum sunt diferite. Ceva le separӑ. Acum „geamurile îngheaţӑ / cu noi înӑuntru // iar eu îmi amintesc / cum aratӑ jumӑtӑţile.”, ne spune poeta, iar noi ne gândim la vieţile noastre... Aceeaşi idee o redescopӑr ceva mai departe, în poezia „film mut”, din care citez douӑ versuri care mi-au plӑcut foarte mult pentru forţa mesajului transmis: „chipuri se desprindeau de trup / mirându-se de noi.”

Autoarea „reinventeazӑ” verbe, aducându-le la formele cele mai pӑtrunzӑtoare pentru relevanţa ideii transmise. Spune: „opreşte-te! / respirӑ! / respirӑ-te!”, are metafore remarcabile: „împreunӑ cu tine / bucӑtӑria dinspre / prin fanta uşii.”.

O dorinţӑ de eternӑ reiventare a spiritului poetic apare în „mersul pe loc”:
„aş locui în mine / dacӑ ar fi singurul loc / din care m-aş putea hrӑni / fӑrӑ sӑ mӑ recunosc.”

Violeta Anciu se mai întâmplӑ sӑ fie uneori şi în cӑutarea rimei, dar atunci când o gӑseşte, pierde sensul. De exemplu: „te înjunghii / când alerta devine linişte / şi-ntunericul îţi vorbeşte prin unghii.”. Ce legӑturӑ o fi între „înjunghii” şi „unghii” ?

Versurile „cum aş putea sӑ nu adorm pe umӑrul tӑu / cu gust de orchestrӑ / puţin acrişoarӑ?” sunt interesante şi demonstreazӑ cӑ avem scriitori a cӑror imaginaţie scapӑ de orice restrângere a convenţionalului.

Aceeaşi scriitoare spune: „ţi-am scris pe o coadӑ de vrabie / cât de dragӑ îmi eşti // amestecând în mӑmӑligӑ.”. Mai greu de înţeles este cine face mӑmӑliga: iubitul, amestecând mecanic şi continuu, pentru ca produsul finit sӑ nu aibӑ cocoloaşe, sau iubita surprinsӑ idilic gospodӑrind prin bucӑtӑrie.

Sunt şi adevӑrate diatribe în volum. O urӑ fӑrӑ limite apare în versurile „tu n-ai avut nici mamӑ, nici tatӑ, / nici lume.”. Aşa o fi, dar poezia unde-i ?...

La pagina urmӑtoare gӑsesc: „prin scândurile celulei mele aflu / cine sunt.” ...şi noi sӑ spunem: ce interesant?

Şi pentru cӑ trebuie trasӑ o concluzie la sfârşitul lecturii, cred cӑ invitaţia pe care autoarea o face omului „ridicӑ-te om nou întreg / stӑpân / sӑ te cunoascӑ eternitatea, / înainte de orice existenţӑ.” e valabilӑ pentru toţi. Iar Violeta Anciu ştie foarte bine cӑ „nu eşti, pânӑ nu înveţi sӑ fii, / iar ca sӑ ştii sӑ fii, / nu trebuie sӑ înveţi nimic.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News