Voltaire ne lămureşte repede despre titlul nuvelei sale filozofice scrise în 1759: „Îi citeai sufletul pe faţă. Judeca lucrurile destul de bine deşi avea o minte foarte simplă: cred că din cauza asta îl chema Candid.”
Personajul principal este aşa cum sugerează numele: sincer, inocent, încrezător fără rezerve în învăţăturile pe care cei doi filozofi ai săi, mai întâi superoptimistul Pangloss şi mai apoi pesimistul Martin i le-au dat. Crescut în castelul baronului de Westfalia, Thunder-ten-Tronckh, ca fiu nelegitim al surorii baronului, se îndrăgosteşte de fiica baronului şi din acest moment viaţa paşnicului Candid se schimbă fundamental. Este alungat din ţinuturile natale şi trece prin nişte aventuri extraordinare, care-l schimbă profund.
Voltaire ne-o descrie pe aleasa inimii lui Candid în felul următor: „Cunigunda, în vârstă de şaptesprezece ani, era roşie la faţă, strălucitoare, grasă şi nurlie.”
Despre iniţiatorul lui Candid în tainele lumii, aflăm că „Preceptorul Pangloss era oracolul casei şi Candid îi asculta lecţiile cu toată încrederea vârstei şi a firii pe care o avea. Pangloss preda metafizico-teologo-cosmolo-tontologia.”
Pangloss susţinea cu orice prilej că „nu este efect fără cauză şi că, în această lume care e cea mai bună din toate lumile cu putinţă, castelul monseniorului baron era cel mai frumos dintre toate castelele şi doamna baroană cea mai bună dintre toate baroanele posibile.”
Argumenta cele afirmate printr-o construcţie logică pe care o putem vedea în toată „splendoarea”...lipsei de logică pe care o are. E demonstrat, zicea el, că lucrurile nu pot fi altfel [...]: „Nasurile au fost făcute ca să poarte ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele [...] ca să poarte ciorapi şi de aceea avem ciorapi. Pietrele [...] ca să fie cioplite şi să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos.”
Revenind la firul desfăşurării evenimentelor nuvelei voltaireiene, cititorul parcurge împreună cu atât de încrezătorul în bunătatea oamenilor şi în respectarea cuvântului dat Candid, nişte aventuri extraordinare, pe alocuri chiar imposibile. Ne întâlnim la tot pasul cu lupte, schingiuiri, mutilări, sclavie, răsturnări spectaculoase de situaţie, cum ar fi reînvierile.
Îndrumătorul spiritual al lui Candid ajunge să fie măcinat de o boală contagioasă. Candid îl întreabă – după ce se revăd peste mai mulţi ani – „ce cauză, ce efect şi ce raţiune suficientă îl aduseseră în halul în care era.”
E absolut sublim tiparul standard filozofic – dacă pot spune aşa -folosit de învăţăcelul Candid când îl întreabă pe magistrul Pangloss despre starea jalnică în care ajunge! Răspunsul înţeleptului este că boala a luat-o de la servitoarea Paquette, care „o avea şi poate a şi murit de boala asta. O căpătase în dar de la un călugăr cordelier foarte învăţat care ajunsese să-i afle originea: el o luase de la o contesă bătrână, care o căpătase de la un căpitan de cavalerie, care o primise de la o marchiză, care o primise de la un paj, care o căpătase de la un iezuit care, pe când era novice, o luase de-a dreptul de la unul din tovarăşii lui Cristofor Columb.”
...şi firul se rupe tocmai acum, la Pangloss, care spune: „Cât despre mine, eu n-am s-o mai dau nimănui fiindcă sunt pe moarte.”
Spuneam că în nuvelă cititorul şi Candid iau parte la aventuri extraordinare, chiar imposibile. Discuţia dintre Candid şi Pangloss cel împăcat cu soarta este un bun argument pentru cele afirmate: „Spune, dragul meu Pangloss, îl întrebă Candid, când ai fost spânzurat, disecat, bătut şi când ai vâslit pe galeră, te-ai gândit şi atunci că totul pe lumea asta e cât se poate de bine?”
Răspunsul este, de fapt, ironia cu care Voltaire îi răspunde lui Leibniz, cel care în „Thaeodicaea” susţinea că „Lumea aceasta e cea mai bună din toate lumile posibile”: „Am mereu părerea pe care am avut-o la început, răspunse Pangloss, fiindcă, de! Sunt filozof: nu se cuvine să-mi iau vorba înapoi, pentru că Leibniz nu poate să greşească, iar armonia prestabilită este oricum tot ce-i mai frumos pe lume [...].”
Candid se maturizează după nemaipomenitele întâmplări prin care trece. Nici optimismul lui Pangloss, nici pesimismul celui de-al doilea îndrumător al său, Martin, care „era pe deplin convins că pretutindeni e tot aşa de rău şi nu se necăjea de loc” nu i se mai potrivesc. Ia viaţa aşa cum e, Cunigunda cea rotofeie din tinereţe e acum bătrână şi uscată.
Până la urmă, Candid găseşte în muncă sensul vieţii, deci ne putem imagina că (re)devine optimist. Tot el spune că optimism „înseamnă să afirmi cu înverşunare că toate sunt bune atunci când îţi merge rău.”
Noi când suntem întrebaţi ce mai facem, nu răspundem (aproape) invariabil: bine?...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News