Chiar el spunea:
„Se zice că cignul mai înainte de a răposa, cântă un viers melodios care se numeşte cântul cignului şi se aplică la cea de pe urmă compunerea unui poet. (Gh. A.)”

O precizare: cygnus cygnus=lebădă care cântă

Volumul de poezii are câteva linii directoare foarte precise. Se remarcă însufleţirea patriotică a autorului în versurile din:
„La patrie”
„Un dor viu mă-naripează şi mă-ndeamnă din giunie
Ca să cerc pe alăută românească armonie”

„La moldoveni (La restaurarea domnilor pământeni)”
„Vers înalt de bucurie să răsune împregiur!/Astăzi gemetul Moldovei în armonii se preface,/Astăzi soarta îmblânzită ni urează cu ogur,/ Şi din clime seninoase se întoarnă lină pace,”

În aceeaşi poezie, Asachi avertizează:
„Ni se-arată la vedere un frumos liman vecin,/Favorabil zefir suflă şi lucesc senine stele;
Însă cursul cela este de mii de stânce încă plin”

Poetul moldovean are un „ghimpe” împotriva fumătorilor, care se arată a fi valabil şi azi.
„Ţigara”
„De prisos a şti vreo limbă, / La vizite şi la bal / Astăzi vorba se preschimbă/Prin a fumului canal / Cel ce suflă mai vârtos / Are spirt şi-i graţios”

Vede faptul că numai în unire, în solidaritate se pot întrevedea sorţii îzbânzii.
„Să ni agiutăm unul pe altul”
„În a vieţei zile scurte, de suspin şi grijă pline, / Fiilor de un părinte trai de fraţi ni se cuvine
S-agiutăm unul pre altul sarcina a o purta / Fiecare om nu poate să rădice partea sa;”

Modul cum înţelegea Asachi rolul educaţiei este atât de actual, încât ar trebui ca următorul fragment să apară pe pereţii fiecărui cabinet unde se decide soarta învăţământului românesc:
„Educaţie”
„ Copăceii încă tineri ce de tot s-a părăsit/La voinţă şi-ntâmplare în sălbatica pădure,
Mai nainte de a creşte vor să piară nesmintit/De a fiarelor calcare sau de barbară secure,
Zăcând pedecă în codru darâmate pe pământ.”

Educaţia schimbă totul. Asachi scrie mai departe versurile:

„Dacă însă îngrijerea, cu o mână îndurată, / Îndrepta-v-ar a lor viţă, atunci când nuiele sunt
Din vlăstarea tinerică, o tulpină informată / Se făcea stejar puternic, ce sporind din an în an,
Agiungea a fi coloană prin biserici au prin case,/Adăpost in timp de iarnă călătorului sărman.”

Autorul a fost un om credincios. Tatăl său a fost preot.
„Încrederea în Dumnezeu”
„Învins nu este/Cel ce-n Zeu crede!/Că în credinţă / Puterea şede;
Ea patria scapă/Când este-a pieri!”

Poetul se poate pune în locul condamnatului, care din adâncul ocnei nu mai are parte de acele mici şi indispensabile „amănunte” care înseamnă viaţă:
„Osânditul în groapa ocnelor”
„Mi-i stâns al patriei soarile,/Nu văd lucor de stele,/Nu simt pădurei freamătul,/Miros de floricele/ Cântarea dulce-a paserei,/Nici murmurul de unde/Sau versul mândru-a doinelor/Aici nu mai pătrunde!”

Durerea pierderii tatălui e imensă; cere divinităţii să-i dea puterea de a urma pe drumul pe care a mers în viaţă părintele său
„La moartea părintelui meu”
„Trist, dar plin de cunoştinţă, rog cu umelită frunte:
Deie-i ceriul lin răpaus, mie-nsufle-mi gândul său.”

Gh. Asachi la vârsta de 75 de ani citea unul din primele romane ale scriitorului francez Jules Verne („Cinci săptămâni în balon”- apărut în 1863). Capitolul al XIX-lea al romanului se numeşte „...Ascensiunile aerostatice. Doamna Blanchard”. Asachi a scris poezia admirativă
„În ocazia zborului aerostatic a madamei Blanchard”
„Înmândrit-atunci natura d-o fiinţă-aşa dorită
I deschide-a ei secrete, ce-i a lumei armonie,
Şi cu ea domnia-mparte preste sfera cea stelită.
La pământ, de unde zboară, d-amu nu mai vra să vie,
Că puternicul ei cuget mai înalt o tot învită,
Şi în ceri de nu ajunge, este deamnă ca să fie!”

Din capitolul „Anacreontice” mi-a plăcut o întâmplare imaginată de Asachi în felul următor: zeul Amor e înţepat de o albină. Dă fuga la mama sa, Vinerea, căreia-i spune:
„ Aoleo mamă, iacă mor!”

Replica dată de Vinerea e genială:
„Dacă-albinei micul spin / De atât rău te pătrunde,/O, Amorule ce chin
Simte-o inimă-ncruntată, / Ce-o împunge-a ta săgeată!”

Tot în capitolul „Anacreontice”, în poezia „Primăvara” se remarcă filosofia înţeleptului Asachi, înţelegerea faptului că totul nu-i altceva decât deşertăciune:
„Deşerte-s măgulirile / Ce trec peste pământ / Ca o săgeată repede
Pe aripe de vânt! / Deci, la ceresc repaosul / Ţinteasc-al nostru dor,
Precum la dulcea patrie / Gândeşte-un călător!”

Iarna, un anotimp pe care bucuroşi ar trebui să-l aşteptăm
„Ea d-ospeţe-i dătătoare / Ş-alinează al vieţei haos;
Timpuri alte-s de sudoare, / Iarna-i timpul de repaus.”

În poezia „Repegiunea timpului” din capitolul „Cântece”, Asachi ne îndeamnă să ne trăim frumos puţinele zile pe care le avem:
„Timpul fuge cu iuţeală / Iar pieirea noastră vine
Să nu pierdem vro clipală, / Zile să trăim senine!”

Altă exprimare extrem de sugestivă pe care a folosit-o Asachi referitor la trecerea implacabilă a timpului am găsit-o în următorul vers, din altă poezie grupată în alt capitol:
„Trec minute-n vecinicie,”

O epigramă pare c-ar avea sursa de inspiraţie din zilele pe care le trăim:
„Atunci când rog ceva să-mi dai, / Îndată-mi dă sau zi că n-ai!
Aciia-mi plac, când cer şi-mi dau, / Nu urăsc pe-acii ce-mi zic că n-au;
Dar tu nici dai, nici zici că n-ai, / Spre-a-mi fi datori, minciuni îmi dai!”

Dac-ar fi trăit în zilele noastre, probabil că am fi întâlnit în epigramă şi ceva despre renumitele, dar himericele „fonduri europene”...

În volumul de versuri pe care l-am citit sunt şi fabule. Autorul lor îşi cere în felul lui atât de personal scuze pentru cei care s-ar simţi „atinşi”:
„Prin rostiri de adevăruri ascunse-n cimilitură,
Aduc ţie-ntăia oară cu plăcere-nvăţătură;
În a vieţei strâmba cale pe român să îndreptez,
Prin lupi, corbi, furnici şi broaşte a vorbi mă desfătez.”

„M-am sârguit a urma sistemei care cere ca poezia, ce este productul cel mai ales a cugetării prin simţire înălţată, să răsune prin ziceri elegante şi armonioase.”

Spunea Gheorghe Asachi în 1836. S-a „sârguit” şi a reuşit!

Citește și