„Cu capul în soare este” este una din acele cӑrţi care provoacӑ bucurie cititorului. Karácsony Benő a scris un roman despre viaţa unui tânӑr care crede cӑ poate avea tot, cӑ poate face tot şi orice. Felméri Kázmér – pentru cӑ despre el vorbim, adicӑ personajul principal-povesteşte despre viaţa sa, iar depӑnarea amintirilor începute din vremurile când era „puţin prea fraged, întocmai ca un spanac cules înainte de vreme.”

Sunt tot felul de încercӑri peste care trebuie sӑ treacӑ tânӑrul Kázmér. E dat afarӑ din fabricӑ. „De când viaţa m-a aruncat în vânt ca pe un petic de hârtie inutil, fireşte cӑ altfel vӑd lucrurile şi altfel îi vӑd şi pe directorii de fabrici.”

Face parte dintr-o gaşcӑ simpaticӑ de tineri de aceeaşi vârstӑ, fiecare dintre ei fiind un personaj demn de studiu. Prunӑ, şeful grupului, „nu se ţinea de minciuni mici şi slӑbӑnoage; punea în circulaţie numai minciuni mari şi complicate.”

Sunt multe cumpene peste care trebuie sӑ treacӑ Felméri Kázmér. În general, se descurcӑ în orice situaţie. În roman descoperim concluzii de al cӑror adevӑr nu ne putem îndoi. Dau câteva exemple: „Viaţa noastrӑ e o serie de întâmplӑri planificate”, „Omul îngrijorat adulmecӑ, trage cu urechea, şi viaţa îi scapӑ.”, „Viaţa asta-i o ladӑ mare de gunoi, dacӑ tot am luat-o în spinare, mӑcar sӑ avem şi niscaiva plӑceri.”, „Suntem cu toţii nişte lumânӑrele ieftine de seu.”„Viaţa socialӑ e o armonie de oameni indiferenţi.”

Karácsony Benő e un maestru neîntrecut în folosirea comparaţiilor din lumea necuvântӑtoarelor. În timpul verii, Felméri era „ca un negru într-o reclamӑ pentru pasta de dinţi”, iar domnul Sram, contabilul fabricii la care lucra personajul principal al romanului, era „alb ca un gândac de pivniţӑ.”

Felméri Kázmér se autodefineşte în cuvinte puţine, dar care-l caracterizeazӑ cât se poate de exact. „Eram un flӑcӑu uşuratic şi poate uscat, trӑiam o viaţӑ mӑruntӑ afundatӑ pânӑ la glezne în sentimentalism.”

Autorul merge cu comparaţiile nu numai în lumea animalelor; pӑtrunde cu îndemâmanre şi în lumea botanicii, trimiţând cititorul cu imaginaţia în cu totul alte zone. „Englezoaica venitӑ de departe nu era acum altceva decât o micӑ viorea senzualӑ, care-şi întindea doritoare gâtul, sӑ-l împresor cu polen.”

Pentru autor, orice îi poate servi drept comparaţie, chiar ustensilele şi ingredientele necesare în realizarea unei prӑjituri. „Patyipak avea obrazul leneş, ca o cocӑ necoaptӑ într-o tipsie rotundӑ, ochii ca douӑ stafide plictisite, mustaţa ca o bucatӑ de vanilie pusӑ de-a curmezişul.”

Kázmér are toatӑ viaţa înaintea sa. E pus pe glume, care nu erau altceva decât
„pӑturi groase care-mi apӑrau realitӑţile friguroase de rӑcealӑ”. E un cavaler în relaţiile cu iubitele sale, la a cӑror bunӑ reputaţie ţine: „Şi voi ocoli cu grijӑ satul sӑ nu calc cumva în vreun muşuroi de bârfӑ...”

Sigur cӑ Felméri Kázmér a avut parte de momente plӑcute în viaţa sa, pe care autorul le consemneazӑ cu o admirabilӑ discreţie. „Lӑmpile se stinserӑ încetişor, nu mai lumina în întuneric decât tinereţea noastrӑ.”

Felméri Kázmér e mai tot timpul fӑrӑ bani, deci flӑmând. „Burta mi se supsese cu totul, i-am arӑtat-o şi lui Mascӑ şi l-am întrebat dacӑ n-ar trebui sӑ mӑ duc la un medic sӑ-l întreb la ce foloseşte groapa asta şi dacӑ se mai poate drege cu ceva.”

Scriitorul maghiar face o examinare extrem de precisӑ a societӑţii omeneşti din perioada interbelicӑ. Parabola frunzelor şi a societӑţii umane e un moment de vârf al romanului. Fiind prea mult de scris pe marginea acestei constatӑri, mӑ limitez la a relua invitaţia pentru citirea acestui fabulos roman.

Pentru autor – şi nu numai pentru el... – în aceastӑ viaţӑ oamenii sunt pӑpuşi conduse abil de pӑpuşari. „Vrӑjitorii se joacӑ cu noi şi noi ne târâm, ne înghesuim în urma fluierelor lor blestemate, ale cӑror cântece tâmpe şi viclene ne ademenesc în apa în care urmeazӑ sӑ ne înecӑm.”

Ni se pare cӑ ne alegem singuri destinul, drumul în viaţӑ. „Pufӑim cu vitezӑ pe şinele noastre stabile şi ne prefacem cӑ singuri ne alegem direcţia în care s-o ia locomotiva. Şi, când colo, trenul merge, pufӑind, pe şinele de mult stabilite...”

Viaţa îl schimbӑ pe Felméri Kázmér. Iubeşte sau i se pare cӑ iubeşte, vrea sӑ devinӑ sculptor dar drumurile par a i se închide. Se însoarӑ dar cӑsnicia nu-i merge bine, orgolioasa sa nevastӑ neacceptându-l lângӑ ea fӑrӑ a deveni un artist renumit, aşa cum şi-a dorit. Simpaticul personaj al lui Karácsony Benő trece cu seninӑtate peste toate necazurile. „Oamenii, lucrurile şi prieteniile pricinuiesc griji şi riduri, iar eu nu mӑ dӑdeam în vânt dupӑ griji şi riduri. Îmi plӑcea sӑ umblu pe partea însoritӑ, cu capul în soare.”

Singura ceritudine a lui Felméri Kázmér este micul Kázmér, bӑiatul lui, cu care pleacӑ sӑ-i arate locurile natale, descrise idilic în momentele când erau doar ei doi. „Am juns în garӑ seara. […]. Şi în noi fluiera, huhuia şi ciripea dorul de viaţӑ al pӑsӑrilor cӑlӑtoare care se întorc.”

Pânӑ la urmӑ, putem trage şi noi aceeaşi concluzie la care ajunge Felméri Kázmér: „Viaţa socialӑ e o armonie de oameni indiferenţi.”

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News