Faptele istorice au trecut, au lăsat urme adânci pe obrazul Europei, urme care s-au cicatrizat de mult, dar care pot fi vizibile şi azi, şi mâine, pentru totdeauna. Dictatori au fost şi cu 70 de ani în urmă, dictatori mai suportă încă planeta şi în mileniul al treilea.
Autorul ne prezintă în cartea sa aspecte necunoscute din viaţa lui Hitler, o persoană sinistră până la urmă (nimeni nu se îndoieşte de asta), care a avut şi mici urme de om normal, din ce în ce mai şţerse pe măsură ce ruşii şi americanii se apropiau de Berlin. Tocmai aceste aspecte (oarecum) inedite din carte m-au determinat să o prezint cititorilor.
Heinz Linge a fost în serviciul lui Hitler din 1934 până la sfârşitul războiului. A fost unul dintre aghiotanţii săi, dar, foarte curios, spune că habar n-avea de atrocităţile comise în lagărele de concentrare, lucru pe care nu-l pot crede, oricât de argumentat ar scrie Herr Linge! Nu pot crede nici că autorul n-a citit „ Mein Kampf ”, deşi asta spune! Personal nu cred că cineva care l-a slujit pe dictator mai bine de un deceniu n-a citit „opera” celui care n-a fost admis la Academia de Artă din Viena în 1908...
Din secvenţele cu discursurile lui Hitler, ştim că era patetic, vulcanic, până la a deveni uşor caraghios prin gesturile şi inflexiunile vocale pe care le folosea. Interesant spune Heinz Linge:
„În mod frecvent, l-am auzit exprimând diferite păreri fără nicio legătură cu modul său de exprimare declamativ şi programatic, la care făcea apel atunci când ţinea un discurs.”
Foarte mult am apreciat că Linge nu se dezice de fostul său şef, care era şef în faţa tuturor. Către sfârşitul războiului, oamenii apropiati lui Hitler
„îşi puteau exprima cu multă diplomaţie părerile, [dar] este imposibil ca o persoană să fi „lovit cu palma tăblia mesei” în prezenţa Führerului sau să i se fi adresat cu „domnule Hitler”.”
Linge susţine despre şeful său că dacă
„soarta nu l-ar fi ajutat să ajungă conducătorul poporului german, ar fi ajuns cu siguranţă o somitate în domeniul construcţiilor, lucru care, după cum spunea adeseori, l-ar fi făcut să fie scutit de supărările şi grijile cu care se confruntă permanent.”
Executa proiecte, machete, îi scutea pe arhitecţii Herman Gieser şi Albert Speer de organizarea şantierelor şi de calculul cheltuielilor. Pe de altă parte,
„În timp ce era preocupat de faptul că o secretară îşi scrântise piciorul, de parcă ar fi fost tatăl acesteia, el nu ezita să trimită in luptă unităţi militare, deşi în urma confruntărilor aveau să rezulte mii de morţi.”
Remarcabil mi s-a părut că Hitler, de la înălţimea funcţiei sale în statul nazist, se adresa întotdeauna celui care a scris cartea, cu „dumneavoastră”.
A fost un vegetarian convins până în toamna anului 1944, când specialistul ORL. medicul Erwin Giesing l-a convins că e bine să mănânce şi carne. Lui nu-i plăceau nici vinul, considerat prea acru, nici berea, care pentru el era prea amară. Despre tutun, „era de aceeaşi părere cu Goethe şi susţinea că tutunul este unul dintre cele mai cumplite lucruri.”
Deşi Herr Linge ne spune pe la începutul memoriilor sale că Hitler considera berea amară şi vinul acru, deci nu era amator de ele, putem citi mai departe:
„Câteodată, când lua masa, Hitler obişnuia să bea bere şi, la întâlnirile oficiale, mai lua câte un pahar cu vin.”
Autorul se mai contrazice şi când mai spune că şeful său săruta mâinile doamnelor, pe ale domnişoarelor nu. Găsesc un pasaj din care reiese altceva...
„Führerul se ridica de la masă, săruta mâna doamnelor şi domnişoarelor şi se ducea în salonul mic.”
Hitler n-a dorit niciodată să aibă copii. Spunea că
„fiii acestor oameni geniali nu au fost nici pe departe la fel de valoroşi ca părintii lor. S-a întâmplat întotdeauna să decadă, să se piardă pur şi simplu. [...]. Un fiu de-al meu nu ar fi decât o povară, un om nefericit sau poate chiar periculos.”
Îi plăcea să joace popice, dar n-a dorit sa se afle nimic despre pasiunea sa, pentru că s-ar putea trezi „preşedinte de onoare al mai multor uniuni ale jucătorilor de popice.”
Se uita cu plăcere la meciurile de hochei pe gheaţă şi de fotbal. Alt sport de care era interesat a fost boxul. Campionul Max Schmeling, care a fost cel mai bun pugilist la categoria grea între 1930-1932, era invitat adeseori la reşedinţa dictatorului.
Interesant mi s-a părut că Hitler îşi nota ideile importante folosindu-se de creioane colorate: roşu pentru un duşman, verde pentru un prieten şi albastru pentru cineva faţă de care trebuia să fie prudent.
Înainte de război, lui Hitler îi plăceau glumele, spune autorul:
„Numai în străinătate se poate crede că în Cancelaria Reichului din Berlin s-ar afla un lup fioros. Ar trebui să rebotezăm Cancelaria Reichului şi să-i zicem Hotelul „La cancelarul vesel”.
Continuând pe aceeaşi temă, Linge spune că şeful său
„până în 1939 era vesel şi destins chiar şi în prezenţa străinilor, dar nu şi după aceea.”
Cred şi eu...Ştim cu toţii cine a fost Hitler şi cât rău a făcut omenirii. Autorul cărţii se străduieşte să ni-l prezinte într-o altfel de imagine, ca om de cultură, care mergea adeseori la operă sau la teatru, la expoziţii de artă. A luat lecţii de actorie în 1932 de la actorul tenor Paul Devrient. Hitler stabilea aranjamentele florale şi modul cum era pregătită masa. Linge zice:
„în astfel de situaţii se observa întotdeauna pasiunea sa pentru arhitectură.”
Hitler purta o uniformă modestă, brună, cu decoraţii din primul război mondial, când a fost rănit. La plecarea în călătorii, aghiotantul trebuia să împacheteze garderoba dictatorului în 15-20 de valize. Meşa de păr
„care îi cădea mereu pe frunte, dar şi mustăcioara lui constituiau subiectele unor anecdote uneori răutăcioase. [...]. În ceea ce priveşte mustăcioara, aceasta îmi „spunea” de multe ori în ce dispoziţie se găseşte Führerul. Faptul că mustăcioara îi tremura, de pildă, era pentru mine un soi de avertisment.”
Cu orice ocazie, Hitler ţinea câte un discurs interminabil.
„Chiar şi militarii, care erau obişnuiţi să primească ordine scurte şi clare, se vedeau nevoiţi să asculte o prelegere care putea dura şi două ore, prelegere la finele căreia nu ştiau de fapt ce anume voia acesta.”
În 1942, când bătălia de la Stalingrad a creat mari probleme armatei germane, lui Hitler a început să-i tremure mâna stângă, lucru pe care dictatorul încerca să-l ascundă ţinându-şi mâna lipită de corp sau în buzunar. Dictatorului a început mai apoi să-i tremure şi piciorul stâng. Pentru că nu voia să se îngraşe, lua purgative puternice şi apoi opiu, pentru a scăpa de dureri.
„Uneori îl dorea stomacul atât de tare, încât se cocoşa atunci când credea că nu-l vede nimeni.”
Oricât l-am urî pe Hitler pentru răul făcut omenirii, sunt totuşi câteva aspecte ale existenţei sale demne de apreciat. Printre altele, a fost solidar cu soldaţii săi de front. A fost „reparat” la ureche după atentatul organizat de Stauffenberg fără anestezie, spunând:
„Voi suporta şi eu durerile pe care le suportă soldaţii mei pe front [...].”
Deşi a fost înconjurat de ofiţeri de rang înalt, avea secrete pe care dictatorul nu le divulga nimănui, nici măcar Evei Braun.
„Probabil că a fost posibil să se creeze această situaţie, deoarece Hitler nu avea niciun prieten în adevăratul sens al cuvântului.”
Începutul războiului a fost deosebit de favorabil Germaniei naziste, care în foarte scurt timp a ocupat mai multe ţări: Polonia în 4 săptămâni, Norvegia şi Danemarca în 2 luni, Olanda în 5 zile, Belgia în 17 zile, Iugoslavia în 11 zile, Grecia în 21 de zile. Heinz Linge spune că a remarcat întotdeauna la şeful său faptul că accepta deciziile altuia, dacă acestea aveau la bază argumente temeinice. Probabil că cele mai „temeinice” argumente erau strâns legate de extinderea graniţelor ţării cam cât Europa şi încă „ceva”... Scriu fragmentul în care autorul cărţii laudă maleabilitatea lui Hitler, pentru că peste câteva pagini apare cu totul altceva.
„Reactia lui Hitler a confirmat un lucru pe care l-am remarcat întotdeauna la el: accepta deciziile altuia, dacă i se părea că acestea aveau la bază argumente temeinice.”
Zicere şi...contrazicere, doar la câteva pagini distanţă!
„Acesta era Hitler. Un om încăpăţânat. Dacă lua o decizie, nu se abătea de la ea, chiar dacă simţea pe propria piele că respectiva decizie nu era bună.”
Heinz Linge mai spune în cartea sa că spre sfârşitul războiului „ Hitler nu mai vorbea despre victorie, ci despre faptul că „trebuie să luptăm până la moarte”.”
Hitler – descopăr pe www.intelepciune.ro – spunea: „Spune o minciună suficient de tare şi suficient de mult şi lumea o va crede”.
Poate, dar ştim că minciuna nu poate merge prea departe sau prea mult cu picioarele ei scurte...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News