Povestirile sunt scurte, dinamice şi nu au o desfӑşurare cronologicӑ, nu ţin cont de etapele fireşti ale evoluţiei omului, de la faza de nou-nӑscut la aceea de elev cu „luptele” de fiecare zi cu materiile dintre cele mai de nepӑtruns şi cu profesorii care mai de care de neînţeles, la etapa de pӑrinte pus în dificultate de temele fiului, sau de profesor cu clasele puse, întotdeauna, pe şotii din cele mai diverse.

Punctul de vedere al nou-nӑscutului pentru pӑrinţi, modul cum îşi vede sau îşi înţelege pӑrinţii şi acţiunile lor, e o abordare destul de rarӑ în literatura lumii. Pentru povestitorul prunc din „Daţi-mi voie, domnule profesor...”, tata, „acest membru al personalului meu e un individ de talie mijlocie, cu pӑrul ciufulit şi cu faţa gӑlbuie. [Pe mine] de multe ori mӑ înduioşeazӑ stӑruinţa cu care încearcӑ sӑ se facӑ obsevat. Mi se prezintӑ de o sutӑ de ori pe zi:„tӑticu, tӑticu, eu sunt tӑticu”, repetӑ mereu, când descurajat, când sperând cӑ în cele din urmӑ îl voi învrednici cu atenţia mea [...]”.

Tot tatӑl, vӑzut de fiul sӑu aflat în primele luni de viaţӑ: „...ţinea în mânӑ un beţişor negru cu care zgâria foaia de hârtie intinsӑ pe masӑ”. Erau, de fapt, un stilou şi o foaie de hârtie pe care,
„În loc sӑ le vâre pe amândouӑ în gurӑ, cum ar face orice fiinţӑ cu scaun la cap, zgârie un obiect cu celӑlalt, de parcӑ hârtia ar avea mâncӑrime”. Mai mult, tatӑl are şi o pipӑ, vӑzutӑ de copil ca o „ţeavӑ, îndoitӑ la un capӑt, pe care din când în când o vârӑ printre dinţi, scoate fum din ea, apoi îl risipeşte în aer, în loc sӑ încerce sӑ înghitӑ toatӑ ţeava”.

Copil fiind, vede fete jucându-se. Întreabӑ alt bӑiat, partener de joacӑ, „cu superioritatea melancolicӑ a înţelepciunii bӑrbӑteşti: cum e cu putinţӑ sӑ-şi piardӑ vremea cu un joc atât de prostesc...”.

Copilul creşte, anii de şcoalӑ aduc multe şi grele probleme în viaţa elevului, în viaţa tatӑlui, cӑruia i se cere ajutorul pentru rezolvarea unei complicate probleme de matematicӑ de care tatӑl scapӑ dându-i fiului „una peste cӑpӑţânӑ, de rӑsunӑ odaia”. Ce scrie mai departe Karinthy Frigyes e absolut genial: „Prin ceaţa trecutului, o faţӑ de om prinde a se desluşi: a tatӑlui meu, în clipa când m-a plesnit peste cap, vesel şi uşurat, spunându-mi parcӑ: dӑ-o mai departe copilului tӑu, mie mi-a fost deajuns. Şi pornind apoi, fӑrӑ grijӑ, fluierând, cu mâinile în buzunar, spre mormânt, unde este cu totul indiferent în câte zile se consumӑ nouӑ metri cubi de lemne de fag şi...şaizeci-şaptezeci de ani de viaţӑ...” (autorul face, în ultima parte a frazei citate, o evidentӑ aluzie la dificila problemӑ pe care tatӑl n-o poate rezolva).

Viaţa elevului e din ce în ce mai grea, pe mӑsurӑ ce anii de şcoalӑ se adunӑ. Din nou, Karinthy Frigyes e sublim: „Timp de opt ani viata liceanului nu este decât o luptӑ continuӑ, de zi cu zi, înfruntarea neîntreruptӑ a unor primejdii de moarte. În fiecare dimineaţӑ, la ora opt exact, el iese pe câmpul de bӑtaie plin de capcane viclene, de riscurile hazardului, de evenimente hotӑrâtoare, unde primeşte si împarte lovituri şi uneori – sucombӑ. A doua zi însӑ învie, şi o ia de la capӑt”.

...şi ştim cӑ aşa, cu „lupte” zilnice, au trecut anii de liceu, indiferent c-au fost opt, sau patru.

Imaginaţia scriitorului nu cunoaşte limite. Într-o povestire din „Daţi-mi voie, domnule profesor...” , e vorba despre un fost absolvent al liceului care vrea sӑ fie reexaminat, la mulţi ani dupӑ absolvirea cu bine a examenului maturitӑţii. La geografie, întrebarea este „cum se numeşte oraşul reşedinţӑ al judeţului Arad, oraşul având acelaşi nume?”.

Rӑspunsul fostului elev e surprinzӑtor: „Acelaşi! Aşa se numeşte”. Chiar meritӑ de citit de ce profesorul de geografie considerӑ bun rӑspunsul, cum meritӑ de citit întreaga reexaminare şi efortul profesorilor de a-l trece pe neinstruitul fost elev, pentru a nu fi nevoiţi sӑ-i plӑteascӑ taxele de şcolarizare!

Gӑsesc în cartea lui Karinthy o ironie finӑ, cu uşoare urme de rӑutӑcioasӑ invidie împotriva celui mai bun elev al clasei, Steinmann. La ora de matematicӑ, profesorul îi propune o problemӑ cu un con. Elevul premiant, „numai el ştie cât de con este conul pe care îl ia”, şî îşi spune: „Eu, Steinmann, cel mai bun elev din clasӑ, iau un con, fiind însӑrcinat de societate ca cel mai indicat pentru aceastӑ treabӑ. Încӑ nu ştiu pentru ce iau conul, dar puteţi fi liniştiţi cu toţii cӑ orice s-ar întâmpla cu el eu îmi voi face datoria cu vârf şi îndesat”.

Se poate întâmpla ca profesorul sӑ creadӑ cӑ gluma lui face clasa sӑ izbucneascӑ în râs. Nu întotdeauna stau lucrurile aşa... „Profesorul ne priveşte mirat şi zâmbeşte cu indulgenţӑ. În sinea lui el face, desigur, constatarea cӑ are umor frapant şi irezistibil”.

Ultima parte a „poveştii despre un copil prost”, care face nişte afaceri extrem de pӑguboase, plecat în lume cu un bulgӑre de aur şi transformat succesiv în obiecte din ce în ce mai micӑ valoare, pânӑ la un ac de cusut, se terminӑ cu refuzul copilulului de a da scriitorului acul pentru a-şi coase un nasture, contra gloriei literare a scriitorului. Copilul refuzӑ („chiar aşa de prost nu-s”).

Copilul din poveste nu-mi pare, pânӑ la urmӑ, chiar aşa de prost. Ştie cӑ gloria literarӑ nu poate aparţine decât scriitorului. În cazul de faţӑ, numele lui este Karinthy Frigyes.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News