Alessandro Baricco ne îndeamnӑ sӑ meditӑm la eternele probleme omeneşti, cum sunt fidelitatea, dragostea cu „Lumina stinsului amor” care „Ne urmăreşte încă”, laşitatea, sau aparenţele care, aşa cum experienţa ne-o demonstreazӑ, de multe ori, pot fi înşelӑtoare.
Suntem preveniţi despre ce vom întâlni chiar de autor. „Aceste pagini [...] povestesc, de fapt, despre două personaje care se întâlnesc de trei ori, dar fiecare dată e unică, e şi prima, şi ultima. Şi o pot face fiindcă locuiesc un Timp anormal, pe care l-am căuta zadarnic în experienţa cotidiană”.
Trei întâmplӑri petrecute când noaptea e pe sfârşite (când „noaptea stӑ sӑ se subţie”, cum zice Vergilius în Cântul VIII al „Eneidei”), cu trei cupluri (sau acelaşi cuplu, care se reîntâlneşte de trei ori – cum zice autorul - într-un „Timp anormal”, imposibil de gӑsit în „experienţa cotidianӑ”), având ca decor holul unui hotel, sunt suficiente elemente pentru a descoperi lumea lui Baricco şi poate şi a noastrӑ...
El şi ea se întâlnesc în trei ipostaze diferite, „De trei ori în zori”, şi sunt, de fiecare datӑ, protagoniştii unor întâmplӑri dinamice, care „sparg” liniştea nopţii, ce pare a fi, pânӑ la apariţia „Timpului anormal”, o continuitate fireascӑ a monotoniei din timpul zilei.
Ştim cӑ se pregӑtesc întâmplӑri extraordinare. Autorul, din descrierea personajelor sale, ne trimite imediat cu gândul la faptul cӑ ceva neobişnuit urmeazӑ sӑ se întâmple.
„La o ciudată oră din noapte, intră o femeie [...] [cu] aerul deconcertant al cuiva căruia i s-a întâmplat ceva. Avea o anumită eleganţă în mişcări, părând totodată o actriţă abia ieşită din scenă, eliberată de obligaţia de a-şi juca rolul şi redevenită oarecum ea însăşi, mai sinceră”.
Frӑmântӑrile personajelor lui Baricco pot fi oricând şi ale noastre. „Privea la casa din faţa ei şi se gândea la misterioasa dăinuire a lucrurilor în fluxul neoprit al vieţii. Se gândea că, trăind cu ele, sfârşeşti prin a lăsa de fiecare dată pe suprafaţa lor un strat subţire de lac, tenta anumitor emoţii menite să se decoloreze, sub soare, în amintire”.
Şi ce sentiment se acoperӑ cel mai des cu „un strat subţire de lac”, dacӑ nu dragostea?
„Atunci femeia se întoarse spre el şi privi acelaşi chip de atâtea ori văzut [...]. Trecu un timp până spuse ceva. Se gândea la misterioasa dăinuire a iubirii în fluxul neoprit al vieţii”.
Oare cine nu face la fel?...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News