Intri într-o lume în care pe moment nu te simţi în largul tӑu. Apoi, treptat, se „lumineazӑ” tot drumul pe care ne conduce autoarea. Lucrarea are patru mari capitole: 1. Problematica Dóxa şi Teoria Cunoaşterii; 2. Raporturi conceptuale ale Dóxa; 3. Aspecte critice privind Dóxa platonicianӑ; 4. Consideraţii finale.

„...menirea filosofului este de a parcurge drumul spiritual şi raţional între dόxa şi èpistéme şi a descoperi esenţa”, citesc în primele pagini ale cӑrţii. Autoarea ne spune cӑ „Δόξα este un cuvânt grecesc care se traduce prin opinie, credinţă, convingere, părere”. Epistem înseamnӑ cunoastere, ne lӑmureşte, ca de fiecare datӑ, dexonline.

Gӑsesc în lucrarea Adrianei Macsut ideea cӑ, la început, primul filosof al lumii a transmis dragostea lui de adevӑr prin discuţii cu contemporanii sӑi, „animat de dorinţa uimitoare şi nemaiauzită de a formula în sfârşit, întrebări bune, acelea care produc răspunsuri bune”. S-a ajuns astfel, cât se poate de normal, la „dorinţa filosoficӑ” de a aprecia, de ,,a şti şi recunoaşte... întrebările care te pun în dificultate şi te provoacă la reflexie, la gândire”.

Aici am o altӑ opinie. Nu putem vorbi de primul filosof al lumii, din moment ce dintotdeauna unii oameni au avut mereu curiozitatea, dorinta de a (-şi) pune întrebӑri. Nu pare real sӑ fi fost doar unul, la începutul omenirii gânditoare.

Adriana Macsut ne spune cӑ „Fiecare dintre oameni, îşi poate expune ceea ce gândeşte printr-o opinie, dar nu orice opinie se încadrează în filosofie”. Cine n-ar putea fi de acord cu evidenta idee?

Doxa (în greceşte: Δόξα) exprimă punctul de vedere al celui care o emite. Pentru a fundamenta δόξα în concepţia socratică (prezentată în dialogurile platoniciene), ,,interlocutorii trebuie să consimtă să-şi depăşeaşcă punctul de vedere personal, al subiectivităţii, să depăşeaşcă opiniile proprii, astfel încât, să poată sesiza lucrurile aşa cum sunt, şi nu aşa cum... par”.

Totuşi, fragmentul pe care l-am citat nu mӑ opreşte sӑ-mi pun urmӑtoarea întrebare: Ce metode obiective are omenirea de a face diferenţa necesarӑ între lucruri aşa cum sunt, nu aşa cum par? Din moment ce criteriile le stabileşte omul, poate fi el sigur de adevӑr?

Lucrarea Adrianei Macsut are foarte multe citate sau trimiteri la ideile marilor filosofi ai lumii. Eu, pentru a uşura parcurgerea acestor rânduri, nu voi preciza dacӑ citatul este din gândirea filosoficӑ a Adrianei, sau este preluat şi amplasat exact acolo unde trebuie.

Aşadar, δόξα înseamnӑ opinie, iar autoarea gӑseşte, printre sutele de cӑrţi pe care le-a citit în cursul elaborӑrii acestei lucrӑri de doctorat, cele mai potrivite cuvinte pentru a defini acest concept (opinia): „o hartă a spaţiilor înconjurătoare, după care ne orientăm”.

În momentul în care am început sӑ citesc „Dóxa în conceptia lui Platon”, am fӑcut-o cu atenţie şi cu „de-a mӑruntul”, cum zice Marin Slujeru. Vreau sӑ spun cu asta cӑ nu întotdeauna am fost de acord cu opiniile colegei mele de la Corbii Albi. Adriana scrie (de fapt, citeazӑ) urmӑtoarea frazӑ: „Cunoaşterea descrie ceea-ce-este, iar necunoaşterea se referă la ceea-ce-nu-este”.

Aici apare prima „revoltӑ” din partea mea. Nu cumva necunoaşterea se referӑ la ceea-ce-este, dar nu ştiu cӑ este? Cum pot sӑ nu ştiu (despre) ceva CE NU ESTE?

Teza de doctorat a Adrianei Macsut a devenit o carte pe care oricine o poate citi. Totuşi, în momentul în care s-a fӑcut trecerea de la o lucrare ştiinţificӑ adresatӑ unui club restrâns de iniţiaţi, la o carte adresatӑ oricӑrui cititor, prea multele cuvinte scrise în greacӑ ar fi trebuit rescrise în alfabetul latin, pentru uşurinta lecturii. Dau un exemplu: „Prin άγνοια (ignoranţă) se ajunge la falsuri, ceea-ce-nu-este (μή óν), ἐπιστήμη dezvăluie adevăruri, ilustrând ceea-ce-este (τó óν), iar δóξα (opinie) descrie valori intermediare, ceea-ce-este (τó óν) şi ceea-ce nu-este (τó μή óν)”. E clar, nu? Sau...nu prea?

Trec mai departe şi remarc sintetismul autoarei, care ne spune cӑ „centrul gândirii platoniciene este marcat de Teoria Ideilor” şi apoi ne prezintӑ douӑ metode de a înţelege cunoaşterea: „ca un progres care se realizează în interiorul omului (concepţie ce aparţine lui Platon)” sau „ca o creştere a puterii omului asupra lumii înconjuratoare (concepţie descrisă de Fr. Bacon şi mai târziu, de A. Comte)”.

Adriana Macsut ştie sӑ „lege” concepte diferite ca doxa (δόξα), gândirea lui Platon, cunoaştere, convingere, într-o singurӑ idee-frazӑ admirabilӑ: „în cazul gândirii lui Platon, se conturează o gnoseologie care, în general, implică preocuparea pentru conceptul cunoaşterii, dar şi pentru legăturile care se stabilesc între concepte înrudite, precum a şti, a fi sigur, a avea opinie, a avea crezare sau a avea convingere, adică, δόξα în limbajul platonician”.

Pe mine, nepreocupat (pânӑ la lucarea Adrianei) de filosofie şi de istoria ei, m-au bucurat fragmentele de culturӑ filosoficӑ puse la îndemâna cititorului, dar revin la nemulţumirea cӑ preferam sӑ citesc o carte scrisӑ doar în limba românӑ. Vorbind despre Analogia Peşterii din cartea „Republica”, autoarea scrie cӑ „Platon imaginează pentru început nişte oameni care vieţuiesc într-o peşteră, legaţi de stânci, astfel încât, nu pot privi decât înainte şi din acest motiv pot vedea doar umbre de oameni, de animale sau plante, dar care pentru ei constituie realitatea sau adevărul”.

Apoi, se face precizarea cӑ „omul care are o unică idee de cal care întruchipează anumiţi cai reali şi nu realizează că aceşti cai sunt doar imitaţii imperfecte ale calului ideal, se află în starea de ἐπιστήμη. Este o stare imaginativă care reflectă o cunoaştere inadecvată denumită πίστις”.

E foarte greu de urmӑrit ideea aşa, cu cuvinte greceşti strecurate în fraze româneşti. Revin la Mitul Peşterii, pentru cӑ am gӑsit în carte elemente de superbӑ sintezӑ a gândirii lui Platon. „Punctul central în Mitul Peşterii e Analogia Liniei729, realizată între nivelurile cunoaşterii realităţii şi reprezentări din lumea peşterii. Rezultă, astfel, o simbolistică platoniciană a raţionalităţii exprimată prin opt aspecte:
- peştera este lumea sensibilă (a realităţii aparente);
- întunericul peşterii este ignoranţa omului incult, limitat;
- lanţurile sunt prejudecăţile, simţurile care ne limitează;
- focul este lumina cunoaşterii;
- umbrele de pe peretele peşterii sunt imaginile corpurilor fizice, aparenţele care generează opinii întâmplătoare (păreri, rodul percepţiilor şi al imaginaţiei);
- corpurile purtate prin faţa focului sunt aparenţele ce par adevărate, realitatea fizică reprezentând punctul de pornire prin care se ajunge la opinia dreaptă;
- ascensiunea grea spre ieşirea din peşteră este drumul iniţiatic spre cunoaşterea esenţială, (cunoaşterea prin intelectul analitic)”.
- contemplarea lumii din afara peşterii este cunoaşterea inteligibilă prin intelectul pur, cunoaşterea adevărată prin raţiune.

Adriana Macsut se ocupӑ în lucrarea sa şi de Dialogurile filosofului antic, construite pe baza dialecticii socratice, sau maieutica, „prin care omul depăşeşte forma subiectivitaţii opiniei, ajungând la raţionalitatea obiectivă, ştiinţifică”. Maieutica, aflu din „Dóxa în concepţia lui Platon”, este, de fapt, arta emiterii ideilor, sau arta moşitului. Etimologia, zice autoarea, e legatӑ de faptul cӑ mama lui Socrate era moaşӑ. Ceva absolut superb gӑsesc în lucrare: „Maieutica socratică [...] este naşterea sclipirii raţionale a ştiinţei în suflete!

Cartea merge, la un moment dat, pe ideea cӑ „reconstrucţia şi clarificarea argumentului platonician din punctul de vedere al validităţii sale arată ,,imposibilitatea perceperii printr-un simţ [a] ceea ce este perceput printr-un alt simţ la aceea că ceea ce este comun mai multor simţuri nu constituie obiect al vreunui simţ”.”

Totuşi, as vrea sӑ ştiu ce e comun mai multor simţuri? Asta ar fi cum ar mai fi, dar „Teoria Reamintirii reprezintă esenţa gnoseologiei platoniciene, pentru că prin distincţia γνῶσις şi φίστις ἀλήθες se conturează drumul ascendent prin διαλεκτική între δόξα şi ἐπιστήμη spre a ajunge la γνώσεις”.

Ce altceva pot spune, decât: aha!?

Nici Cunoaşterea adevărată nu se lasӑ uşor de înţeles... „În textul lui Parmenide, este dată de ἀλήθεια, un concept care este neschimbător şi etern. Platon consideră că prin ἀνάμνησις se ajunge la ἀλήθεια”. Aşa o fi.

Nu am acceptat afirmaţiile gӑsite în lucrare fӑrӑ a le trece prin filtrul gândirii mele. Am fӑcut acest lucru şi pentru pasajul urmӑtor, asupra cӑruia am de fӑcut nişte observaţii. Întâi textul: „Aristotel propune soluţia invocată anterior: distincţia dintre a cunoaşte, în sensul absolut (ilustrată de exemplu, prin afirmaţia că suma unghiurilor unui triunghi sunt egale cu două unghiuri drepte) şi a cunoaşte în sensul particular (de exemplu, că o figură geometrică care este înscrisă într-un semicerc este un triunghi)”.
Prima observaţie este cӑ lipsesc cuvinte din text. Dacӑ nu lipsesc, sunt în dezacord cu fraza. Concret: „suma unghiurilor unui triunghi sunt egale cu două unghiuri drepte [...]”. Suma unghiurilor unui triunghi este egalӑ cu SUMA a douӑ unghiuri drepte.

A doua observaţie: „...şi a cunoaşte în sensul particular (de exemplu, că o figură geometrică care este înscrisă într-un semicerc este un triunghi)”- se spune în carte. În acest caz, geometria ne învaţӑ cӑ o figurӑ geometricӑ înscrisӑ într-un semicerc poate fi, într-adevӑr, un tringhi, dar în egalӑ mӑsurӑ şi un trapez isoscel. Mulţumesc pentru lӑmuriri colegilor mei, profesorii de matematicӑ Dana Vӑlean şi Valentin Ştefan pentru sprijinul acordat în lӑmurirea problemei.

Altceva cu care nu pot fi de acord: „Aristotel va admite idealul platonician al cunoaşterii descendente „care merge de la simplu la complex, de la clar la confuz, de la universal la particular, [...]”.

Cunoaştere descendentӑ, de la simplu la complex? De la clar la confuz, de la universal la particular, da, existӑ cunoaştere descendentӑ.

Adriana Macsut explicӑ frumos care-i diferenţa între „a şti” şi „a cunoaşte”. „A şti nu înseamnă a cunoaşte, ci a a avea capacitatea de a face ceva în anumite circumstanţe. Expresiile knowledge (din limba engleză) şi wisen (din limba germană) sunt mai mult decât a şti, referindu-se şi la a-şti-cum [...]. Totuşi, sub toate formele sale, a şti înseamnă a pune întrebări despre temeiurile pe care le are o crezare”.

Autoarea gӑseşte liantul nevӑzut, dar extrem de puternic, între filosofia anticӑ şi raportarea ei la realitatea actualӑ, adicӑ exact obiectul de studiu al lucrӑrii „Dóxa în concepţia lui Platon”: „Filosofia antică prezintă trei posibilităţi de raportare la realitate: realul, posibilul şi necesarul, dintre care numai primele două sunt precise, în timp ce necesarul se uneşte când [cu unul], când cu altul, când în sfârşit cu înlănţuirea gândirii. Se ajunge, astfel, la elaborarea unei opinii care constituie, tocmai obiectul de studiu din această lucrare”.

Lucia Blaga, zice Adriana Macsut, „merge pe ideea vârstelor omenirii, arătând ca era primitivă este corespunzătoare copilăriei. Omul antrenat în revoluţia computaţională devine primitiv pentru că nu mai poate face faţă asaltului informaţional”.

Nu pot fi de acord cu afirmaţia ultimei fraze. Dexonline are şi urmӑtoarea explicaţie pentru „computaţional”: „modalitatea de adaptare a relației om-mașină la nevoile specifice omului”.

De aici, concluzia pe care o pot trage: dacӑ omul e antrenat în revoluţia computaţionalӑ , iar computaţionalul e definit ca mai sus, atunci cum devine primitiv, cum nu mai poate face faţӑ asaltului informaţional? Pânӑ acum, e clar cӑ omul e în stare sӑ facӑ faţӑ acestui asalt.

Adriana Macsut zice cӑ omul, folosindu-se prea mult de computer, riscӑ sӑ redevinӑ primitiv „şi are nevoie de rădăcinile culturale oferite de reperele axiologice ale filosofiei antice, dar mai ales, de înţelegerea spirituală a vieţii care se poate fundamenta, doar prin cultivarea gândirii antrenate în spiritul străvechi al gândirii platoniciene”.

Platon s-a nӑscut la 21 mai 429, î.Hr. Spunea cӑ (citez din carte: „omul este format din douӑ părţi: corpul şi sufletul. Cele două părţi sunt considerate a fi realităţi metafizice care sunt formate din substanţe diferite: corpul face parte din lumea sensibilă şi este muritor, iar sufletul se înscrie în lumea ideilor şi este nemuritor”.)

În lumea ideilor ne-a purtat şi autoarea în „Dóxa în concepţia lui Platon”, un reper oferit cu generozitate pentru a face din filosoful atenian un – cum zice dr. Adriana Macsut la sfârşitul lucrӑrii sale de doctorat -, „un mentor atemporal”.


Citește și

loading...