„Dragӑ inimӑ” e una din acele cӑrţi care lasӑ urme dupӑ ce-o citeşti. Am mai spus asta, dar de puţine ori, pentru cӑ „urmele” despre care vorbesc apar rar. Autorul ne spune: „Nu cred în scrisul complicat. Cred în scrisul simplu, şi e complicat sӑ obţii simplitatea asta.”

De acord cӑ e complicat a scrie cu adresӑ directӑ, mai ales când ţinta vizatӑ e inima cititorului. Doctorul Vasi Rӑdulescu a avut destule ocazii pentru a constata cӑ „Pur şi simplu, existӑ pacienţi cu inimi mari, la propriu” şi ne vorbeşte despre un altfel de inimӑ, una care „nu se vede şi stӑ cuibӑritӑ prin tot corpul unor oameni.”

Am certitudinea cӑ o inimӑ cuibӑritӑ în tot corpul sӑu are şi autorul. Cum sӑ nu fie aşa, din moment ce, spune scriitorul, „Ca medic, mi-a fost dat sӑ stau pe vârfuri, precum o graţioasӑ balerinӑ, în spaţiul îngust ce separӑ viaţa de moarte. [...] reuşeşti şi te bucuri nespus. Pierzi lupta şi plângi în tine şi peste tine, conştientizând cӑ existӑ pe undeva o entitate mai puternicӑ în faţa cӑreia trebuie sӑ rӑmâi mereu umil.”

O carte plinӑ de poveşti de viaţӑ, impresionante prin destinele de multe ori nemiloase ale pacienţilor pe care i-a avut dr. Rӑdulescu. Din fiecare poveste se desprinde uşor, ca aburul de deasupra unui râu într-o dimineaţӑ de varӑ, umanitatea unui doctor care a încercat întotdeauna sӑ aducӑ alinarea sufleteascӑ pacienţilor sӑi, la fel de necesarӑ ca tratamentul medical. La un Paşte, a ciocnit un ou pe care-l ştia crӑpat cu un pacient aflat într-o situaţie criticӑ. Pentru a-i da speranţӑ, îi spune bolnavului cӑ dacӑ va câştiga „bӑtӑlia” ouӑlor, atunci se va face bine. Normal cӑ nu s-a întâmplat aşa, „M-am gândit cӑ, mӑcar a doua zi de Paşti dupӑ ce ieşise învingӑtor la spartul ouӑlor, o bucatӑ de optimism s-a cuibӑrit în el şi i-a fӑcut ziua un pic mai frumoasӑ.”

Nu ştiu cum a fost ziua pacientului de care-şi aminteşte scriitorul în aceastӑ poveste, dar mie, unul, mi s-a cuibӑrit o bucatӑ de optimism în inimӑ sau cine ştie unde şi mi s-a reconfirmat ideea cӑ „Din când în când se nasc şi oameni”, cum inspirat zice Nelica Hotea.

Scriitorul are multe întâmplӑri cu bolnavii sӑi şi scrie despre ei şi suferinţele lor, convins cӑ „scrisul despre pacienţi nu e o formӑ de a-i pune în ipostaze delicate, ci mai degrabӑ de a-mi arӑta preţuirea faţӑ de ei.”

Pentru doctorul Vasi Rӑdulescu omul în suferinţӑ „nu e niciodatӑ un simplu cumul de diagnostice, ci posedӑ poveşti, unele chiar fabuloase.”. Acest OM s-a bucurat când a fost cazul, sau s-a întristat atunci când limitele umane i-au nӑruit speranţa refacerii pacienţilor sӑi. A fӑcut toate acestea conştient de fiecare datӑ cӑ „Oamenii vin şi pleacӑ. Atunci când pleacӑ, nu mai ştim nimic despre vieţile lor. [...] Nu privim dincolo de spitalul în care ne facem meseria.”

Un medic care ştie sӑ asculte nu doar bӑtӑile inimilor bolnave, dar şi poveştile de viaţӑ ale oamenilor care, pe un pat de spital, se trateazӑ şi cu vorbe bune, cu încurajӑri, cu ouӑ ciocnite de Paşte. Aşa cum spune autorul, „Medicul care reuşeşte sӑ depӑşeascӑ limita rece a unei liste de diagnostice gustӑ din toate poveştile şi le strânge în inimӑ.”

Sunt poveşti de tot felul, despre oameni de toate vârstele în cartea aceasta. „Dincolo de toate, în fiecare om stӑ o poveste. Suntem nişte cӑrţi ambulante, culegeri de poveşti. Unii strâng între coperte mai multe, alţii mai puţine. Unii au coperţile urâte, roase de vreme sau prea apӑsӑtoare suferinţe, dar adӑpostesc cele mai frumoase poveşti. Alţii au coperte rocambolesc aranjate, luxoase şi-ntre ele nu stӑ mai nimic sau stau poveşti subţirele.”

Acum, unele dintre aceste poveşti le ştim şi noi. Au fost adunate într-o carte de un doctor care ne spune: „Pacienţii mei au avut nevoie de mine şi eu am avut mare nevoie de ei, pentru cӑ altfel nu ştiu cum aş fi ajuns ceea ce sunt acum.”

Pacienţii au avut nevoie de doctor, dar doctorul a avut MARE nevoie de ei. Modestia omului de valoare, care ne spune, amintindu-şi de cei pe care i-a tratat: „Mӑ aplec cu umilinţӑ şi dragӑ aducere aminte în faţa tuturor.”

Doctorul de inimi nu putea lӑsa nelӑmurit ştinţific mecanismul dragostei care se declanşeazӑ din când în când în noi, mecanism care „înseamnӑ fenomene generate de un galop de substanţe. Dopamina poate da tahicardie. [...] Cortizolul poate seca rezervele de serotoninӑ, hormon [...] care la niveluri scӑzute este corelat cu gânduri în exces, teamӑ, comportament obsesiv-compulsiv, toate prezente din plin în prima etapӑ a unei relaţii de iubire.”

„Mӑ învelesc cu toate poveştile din mine” - zice unul dintre personajele cӑrţii. Eu, daca-ar trebui sӑ mӑ învelesc cu scrierile pe care le-am citit, sigur aş pune în dreptul inimii cartea lui Vasi Rӑdulescu şi i-aş spune aşa: „Dragӑ inimӑ”, „trӑieşte totul cu uimire”!

Altfel spus, sӑ ne bucurӑm de fiecare zi!