Discuţie în Olimp despre soarta troienilor refugiaţi în Italia. Venus îi spune lui Iupiter care-i cea mai mare dorinţӑ a ei: „Învingӑ / Aceia care tu doreşti sӑ-nvingӑ. / De nu-i pe lumea asta colţ pe care / Soţia ta cea crudӑ sӑ li-l deie / Sӑrmanilor troieni sӑ se-aciueze, / Atunci, pe fumegândele risipe / Ale surpatei Troia, o Pӑrinte, / Pe tine te conjur, îngӑduieşte / Ca teafӑr sӑ-l slobod din bӑtӑlie / Pe-Ascaniu, o, îngӑduie, Pӑrinte, / Nepotul meu în viaţӑ sӑ rӑmâie!...”.

Zeiţa Iuno se întreabӑ: „Ce om, ce zeu îl puse pe Enea / Rӑzboi sӑ poarte regelui Latinus / Şi ca duşman sӑ vinӑ împotrivӑ-i? / / Cine l-a pus sӑ caute cârdӑşia / etruscilor şi sӑ stârneascӑ neamuri / Ce pân-atunci trӑiserӑ în pace?”.

În aceeaşi notӑ, Iuno continuӑ: „ Dar se cuvine ca troienii, silnic, / Cu foc şi sabie sӑ se nӑpuste / Peste latini; ogoarele strӑine / Sӑ le-asupreascӑ şi sӑ care pradӑ?”.

Revenind în zona conflictului între muritori, în acest Cânt Enea cere ajutor etruscilor. „Slobozitӑ / Din a destinului strânsoare, stirpea / Etruscӑ urcӑ-n navele troiene, / Încredinţatӑ unei cӑpetenii / De neam strӑin”. Vergiliu spune cӑ treizeci de corӑbii cu etrusci vin sӑ dea ajutor troienilor asediaţi.

Mai departe, eroul troian se îndreaptӑ spre teatrul de operaţiuni (cum s-ar spune în zilele noastre).

Enea, impunӑtor prin staturӑ şi prin vitejie, e gata de luptӑ: „Pe capul lui Enea coiful luce / Şi de pe creştet flӑcӑri rӑspânde, / Iar scutul cel de aur varsӑ parӑ / Pân-hӑt departe, cum, în nopţi senine, / Împrӑştie lumina lor lugubrӑ / Comete roşii sau aprinsul Sirius”.

Mai departe, Vergiliu descrie luptele şi mӑreţele fapte de arme ale lui Enea. „Şi tot pe-acolo prӑvӑli în moarte / Pe crâncenul Ciseu, pe uriaşul Gias, / Ce oşti întregi culcat-au cu-a lor ghioage”. În Cântul X, armele oştenilor se amestecӑ cu confruntӑrile verbale sau cu rugӑminţile zeilor adresate supremului Iupiter. Pânӑ şi trӑsӑtura de caracter Virtutea, ia parte la lupte, încurajându-i pe cei care se considerӑ deja fӑrӑ speranţӑ. Virtutea intervine când totul pӑrea pierdut: „Încotro fugiţi, prieteni? / / Acum de gloria strӑbunӑ, haideţi, / Sӑ nu daţi cu fugiţii bir! Cu fierul / Noi catӑ sӑ ne rupem large uliţi / Printre duşmani. Pe unde ei mai mulţi-s / Şi ne-ncolţesc mai aprig, pe acolo / Bӑtrâna voastrӑ patrie vӑ cere / Sӑ mӑ urmaţi”.

Dacӑ la sfârşitul Cântului IX soarta lui Turnus pare pecetluitӑ, care, rӑnit fiind se avântӑ în Tibru, iar râul „Primeşte oaspele-n a sa vâltoare”, în Cântul X Turnus reapare, fӑcând din nou dovada vitejiei sale şi ucigând mulţi troieni.

Iupiter rosteste în timpul sângeroaselor bӑtӑlii cuvinte mobilizatoare, a cӑror valabilitate nu vrea sӑ piarӑ nici acum: „Stӑ nesmintit sorocul fiecӑrui /; Prea scurt e pentru toţi rӑgazul vieţii / Şi ce-i piedut, pe veci pierdut rӑmâne. / Dar bunul nume dobândit, prin fapte / Sӑ şi-l sporeascӑ,-asta-i datoria”.

Enea se luptӑ cu vitejie: „Ci-un sol mai sigur zboarӑ la Enea / Cu vestea cӑ ai sӑi se aflӑ-n pragul / Pieirii, cӑ e vremea sӑ-i ajute / Pe teucrii încolţiţi. Înşfacӑ spada / Şi secerӑ pe toţi ce-i ies în cale / Şi, de mânie-aprins, potecӑ largӑ / Îşi taie prin duşmani”.

Din nou intervin zeii, fiecare cu favoritul lui. Venus e de partea troienilor, Iunona, în schimb, îl roagӑ pe Iupiter sӑ-i salveze viata lui Turnus. Mai apar, în acest Cânt, nӑluca lui Enea dar şi Enea în carne şi oase care, în „Estimp, adevӑratu-Enea-n luptӑ / Pe dispӑrutul Turnus îl tot cheamӑ / Şi, negӑsindu-l, dӑruieşte morţii / Mulţime de duşmani aflaţi în cale”.

Duşmanul cel mai aprig al lui Enea, Turnus, are mustrӑri de conştiinţӑ. Gӑsindu-şi salvarea prin fuga în apele Tibrului, se întreabӑ: „Ce-or zice toţi bӑrbaţii-aceia care / Stolitu-s-au, urmându-mӑ pe mine?”.

Iar el, neînfricatul rege al rutulilor, zice: „Lӑsatu-i-am pe toţi (nelegiuire!) / În seama unei morţi cumplite”. Acum, ar face orice ca pӑmntul sӑ se deschidӑ şi sӑ-l înghitӑ. Sau poate vânturile nӑpraznice sӑ-i sfӑrâme corabia de-o stâncӑ. Vrea, oricum, sӑ se sinucidӑ, dar Iunona îl salveazӑ.

Zeii „Eneidei” au sentimente omeneşti. „Iar zeilor, la curţile lui Joe, / De ura-nverşunatӑ şi deşartӑ / A unora şi-a celorlalţi, li-e milӑ, / Li-e milӑ şi de bieţii oameni, care / Au de-ndurat atâtea suferinţe”.

La sfârşitul Cântului, se precizeazӑ cӑ acest sentiment al zeilor este o noutate faţӑ de opera lui Homer, în care zeii erau doar curioşi faţӑ de necazurile oamenilor.

Apare un alt personaj important în Cântul X, un camarad de arme al lui Turnus, etruscul Mezentiu, care se lasӑ omorât de spada troianӑ, probabil a lui Enea. Vergiliu încheie Cântul X cu aceste sublime versuri: „Ştiutor primi-n gâtleju-i, / Al spadei vârf. Iar viaţa-i se rӑspânde / Pe-a sângelui spumegӑtoare undӑ”.

Citește și