Versurile Vioricăi Osipova sunt sincere, uşoare şi pline de iubire. Chiar prea pline...
„Iubire plină de dulceaţă şi amărăciune / Eşti tandră, fermecătoare dar şi nebună
Faci inimile îndrăgostiţilor ca un tăciune, / Dar fără tine ar fi pustiu pe lume.”

Se întâmplă ca la o privire mai atentă a mesajului versurilor să ne întâmpine tot felul de posibilităţi greu de acceptat. În „Invită-mă la vals”, scrie doamna Osipova spune:
„După o rotire cu mine vei fi obosit / Mişcându-te virtuos, n-o să te opreşti
De aceste momente fiind copleşit / Încă un dans cu drag o să-mi cerşeşti.”

Se confundă „virtuos” cu „virtuoz”. Apoi, dacă partenerul de dans va obosi după o rotire, cine-şi imaginează că aşa sleit de puteri, şi-ar ruga partenera să-l mai obosească cu un alt dans, iar rugămintea aceasta ar fi făcută cu drag?

Fiinţa iubită pare câteodată venită direct din aştrii eminescieni:
„Dar ce păcat, ca un aisberg, rece tu eşti / Singuratic, frumos, strălucitor şi mut”

Sunt şi strofe care mi-au plăcut. Una dintre ele:
„Din înfierbânţeală s-a încins şi marea / Şi-a luat în poală soarele ce apune
Părea în flăcări...şi-a pierdut culoarea / O auzeam, dar nu înţelegeam ce spune.”

Am întâlnit situaţii când autoarea se dezice de la vers la vers. În poezia „Iubitul Meu” (nu ştiu de ce „Meu” în locul firescului „meu”), am citit:
„Iubitul meu, mai ţii tu minte / de sărutările fierbinţi
Pe care ţi le dam cuminte / şi te rugam să nu mă minţi?”

Cam greu de acceptat asocierea unor sărutări fierbinţi date de cineva cuminte. Născută în Republica Moldova, cu studii făcute la Tiraspol, chiar dacă scrierea autoarei are inexactităţi lingvistice, e de admirat că scrie în limba română. Se simte, în multe momente, un uşor parfum al poeziilor de altădată.
„Triumfător calcă pe plai Primăvara, / Trezind Pământul din somnul de iarnă
Soarele sfios printre copaci se strecoară, / Îmbrăţişând cu dor fiecare creangă.”

Autoarea se gândeşte la cum va arăta viitorul ei dacă nu va mai fi el, dar şi dacă...nu va mai fi ea!
„Viaţa-mi va fi ca în pustiu / prea rece sau fierbinte / de n-o să fii, de n-o să fiu / nimic n-o să mă încânte.”

O strofă care dă liber unei necunoscute: cum ar putea s-o mai încânte pe „ea” ceva, din moment ce nu va mai fi?...

În altă poezie, autoarea ne spune că s-ar îmbăta, dar ştie că nu i-ar sta bine. Bine i-ar sta şi cu nişte norme gramaticale ale limbii române, dacă tot scrie în acest fel.
„Să-mi toarne vinuri care mai de care / Să mă îmbete să nu ştiu de mine
Să-mi înec amarul tot golind pahare / Dar parcă unei doamne iar sta bine?...”

Nu, nu i-ar sta bine...

Apoi iar găsesc ceva bun în volumul „Eu sunt femeie”: o frumoasă odă despre un dans.
„Rumba nu-l vei dansa la întâmplare / Sau cu cineva pe care puţin îl ştii
E dansul sentimentelor pe care / Doreşti să le trăieşti în fiecare zi.”

Sunt versuri care mi-au plăcut! O interesantă construcţie face doamna Osipova într-o poezie în care, imaginându-şi că dac-ar fi timp, gând, proprietar pe vorbe sau pe inimă, s-ar putea întâmpla o serie întreagă de lucruri pozitive, care vor putea fi descoperite de cititor citind poezia (scriu titlul aşa cum apare in volum) „Proprietar de-AŞ FI”.

Viorica Toaca Osipova zice în poezia „Mi-e frig”:
„Mi-e frig...te rog aruncă un lemn pe foc / Stai aici, mi-e înfricoşător să fiu singură”

Ar fi mers mai bine în locul înfricoşătorului sentiment unul mult mai obişnuit, frica...

Aflată în căutarea tinereţii pierdute, autoarea îşi imaginează ce bine ar putea să-i fie dacă s-ar întâlni cu vremurile de-altădată. Atunci, zice ea,
„Aş trăi o viaţă lungă de mii de secunde.”

Eu aş zice să se răzgândească sau să reformuleze, pentru că doar în 24 de ore sunt 86.400 de secunde. Atunci o viaţă de mii de scunde e o nimica toată, după cum se vede... Poezia se termină într-o notă optimistă. Tinereţe pierdută, zice autoarea,
„Poate te-ai ascuns în cărţile cu poveşti, / Sau ai zburat grăbit spre stelele cereşti?
Nu...nu ai putut, te văd şi acuma...ia!!! / Esti ascunsă în băiatul şi fetiţa mea.”

Urmele tinereţii se văd în cei care vin după noi. Autoarea are mulţumirea că timpul ei nu trece degeaba. Lasă în urmă copiii, cărţile. Citindu-i mărturisirile din „Eu sunt femeie”, se mai relevă un lucru rar în ziua de azi: sinceritatea admirabilă a autoarei! Nu cred să-i fi fost uşor să scrie în româneşte într-o limbă aşa cum o vorbim noi în România. Să nu uităm de unde vine şi s-o preţuim pentru frumoasele intenţii!

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News