Adriana Achihaei Botez

ne spune:
„Iubesc marea cu / nisipul fierbinte, / [...] / iubesc dimineaţa / cu boabe de rouă”

Şi noi facem toate astea, dar n-avem pretenţia că-i poezie...ceva mai departe, doar pentru rimă, poeta din Botoşani scrie:
„Iubesc poezia / iubesc fantezia”

N-aş zice...În altă parte, doamna Botez ne arată că are fantezie, dar nici prea multă nu-i bună, după cum reiese din următorul fragment al poeziei „Poarta sărutului”:
„Îmi săruţi buzele, ochii, tălpile / căutărilor şi genunchii aşteptărilor.”

„tălpile / căutărilor” e o bună realizare stilistică. În schimb „genunchii aşteptărilor” e o expresie forţată.

Unde dragoste e, totul e posibil. Chiar şi buzele capătă gust...
„Dacă te-aş săruta, / ţi-aş lăsa sufletul meu / pe buzele tale cu gust / de scorţişoară.”

Autoarea ne îndeamnă să ne trăim viaţa:
„Şi nu vom şti vreodată / ce ne aşteaptă mâine, / Culege din viaţă tot ce-i / zâmbet şi floare.”

De acord. Dar unde-i poezia? În acelaşi mod apoetic, mai aflăm că:
„Pe cer ţipă un cocor / Şi eu strig: aoleu!
Unde eşti? Vreau să mă încălzeşti / şi să mă răcoreşti”

Citind asemenea versuri, ar trebui să strigăm toţi aoleu şi să ne ia când cu călduri, când cu frisoane...

Cristina Mihaela Barbu

De data aceasta avem de-a face cu o dragoste construită inginereşte, cu elemente de ştiinţa viitorului:
„Te-am construit pas cu pas, zi cu zi, / piesă cu piesă, ca pe un puzzle,”

Un fel de dragoste teleportată. Tot la categoria S.F. este şi ultima parte a altei poezii:
„O chem în mâna / ce atinge uşor, / sunt doar degete acum,
unt doar braţul / ce se ridică spre el...”

Unt cu 60% grăsime, sau cu 80%?

Iulian Barbu

Aici am găsit o idee interesantă. Autorul spune:
„Şi poemele mele /Se modelează pe chipul / Unui copil ce soarbe
fericirea de pe chipul soarelui."

Dar, în altă poezie, aflăm că
„Minutele din fior / zboară prin ceaţă / înspre fereastra penetrată de iarbă”

Bine că ne-am lămurit! Fiorul e alcătuit din părţi mai mici numite minute şi iarba e netunsă de multă vreme, din moment ce-a ajuns la nivelul ferestrei. Ar mai fi o posibilitate, ca fereastra să fie la demisol. O clarificare şi o ambiguitate apar şi în versurile următoare:
„Dacă mă arunc / În pieptul surprizei / Fiind cifra de pe ceas.”

E clar acum pentru toată lumea că surpriza are piept (o surpriză, două surprize...), dar nu reiese foarte clar cine-i cifra de pe ceas: poetul, sau surpriza...

Ultima poezie a acestui autor are un leit-motiv specific multor cântece din perioada 1970-1980, acel „baby, baby”. Aleg o strofă din cele cinci:
„Baby, o baby, / Iubirea ce nu o pot atinge / Te visez în braţele mele, / O iubire imposibilă.”

La fel e şi poezia...

Cristina Bălăşoiu

Deja din prezentarea poetei apar primele probleme. Textul introductiv începe cu „S-a născut...”, apoi se trece la persoana I singular: „Locuiesc în prezent...[...] Am debutat pe...”.

Ar fi trebuit să se decidă cine a dat textul la tipărit: ori persoana întâi singular, ori persoana a III-a singular! Trecând la substanţa poetică, descopăr adevăratul bărbat, puternic, mai ceva ca Rambo sau Toma Alimoş, mai presus de oricare personaj interpretat de Jean-Claude van Damme:
„Roteşte-mă în brate, dragul meu, / dacă sunt cu tine, nu îmi pare rău.”

În urma rotaţiei, apare doar ameţeala; părerea de rău n-are cum s-apară...În altă poezie ameţeşte cititorul dând de versurile:
„Cum să iubeşti, să fii iubit / Pe lângă durată să fii fericit”

Văd cum e să fii pe lângă poezie. Pe lângă durată, nu ştiu dacă se poate...

Mădălina Bărbulescu

Nu e prea clar ce mesaj transmite strofa următoare;
„Sâmburi plânşi în catifeaua inimii devin secundele, / Când te scufunzi în irişi decăzuţi,
Străini şi muţi, / Copleşit de erinii cu fecundele virtuţi;”

Erinii sunt făpturi mitologice care au şerpi în locul părului, cunoscute pentru pedepsirea crimelor. Greu de înţeles cum aceste creaturi au virtuţi nu de orice fel, ci... fecunde!
Tocmai când credeam c-am scăpat de incertitudini, dau în strofa a doua de:
„Şi te frângi în pletele-mi de almandin, / Converteşti secundele-n filigran de oră,
Jertfind clepsidra-n amforă, / Tânjeşti la fructul androgin / Din auroră.”

Cu almandinul m-am lămurit repede: e un fel de rocă de culoare roşie-brună cu nuanţe violet, folosită ca abraziv şi ca piatră semipreţioasă. Dar cu secundele alea convertite în filigran de oră...

Autoarea scrie în altă poezie:
„Lacustre priviri îmi macină trupul, / Făr-de pudoare aştern idealuri,
Sorbindu-mi extatic sudoarea de-a rândul, / Şi-odată cu ea orgasmice valuri;”

Ce să mai zic? Privirile lacustre(?) macină trupul, autoarea îşi absoarbe sudoarea, dar nu numai sudoarea. Mai apar în acţiunea de absorbire şi valuri, dar nu din alea obişnuite, ci orgasmice!?

Mădălina Bărbulescu îşi invită iubitul:
„Sărută-mă gnostic, iubite!”

...adică ştiinţific. Păi iubirea e cumva apanajul ştiinţei?...

După ce iubitul sărută ştiinţific (deşi n-am lămurit cum se poate face asta), în altă poezie, apare următoarea jumătate de strofă:
„Mai dă-mi atingeri ca de smirnă, / prin Ra şi Is pecetluite,”

Despre Ra ştim că era Zeul Soarelui în mitologia egiptenilor antici. De Is n-am auzit, dar ştie toată lumea de Isis. Este zeiţa vieţii, a căsătoriei, a armoniei matrimoniale. Deci invocarea lui Ra şi Is(is) sunt pe deplin justificate. Dar Is strică tot mesajul poeziei...

Bordan

Bordan (pseudonim) scrie cum scria Alexandru Vlahuţă pe la sfârşitul secolului al XIX-lea...
Un exemplu: întâi o strofă din Vlahuţă, apoi una din Bordan;
„Noi nu ne-am spus-o dar, vezi bine / Că ne iubim; şi ochii tăi
De mult aşteaptă de la mine / Să spun cuvântul greu dintâi”
....................................................................................................
„Aş vrea să-ţi spun, iubito, / Ce n-a fost spus nicicând,
Din gândul meu coboare / Al inimii cuvânt,”

Nu întotdeauna poezia lui Bordan se apropie ca stil de cea a lui Vlahuţă. Când are propriul stil, apar alte neajunsuri, se ivesc pe nebănuite alte probleme. Poetul din secolul XXI scrie:
„Dar în zadar, / Iubirea mea şi-a stins ţigara / iar scrumul ei a ars şi gara.”

Versuri care trimit cititorul la mustrări de conştiinţă: de ce n-au fost chemaţi pompierii? Cum de n-a văzut nimeni gara arzândă? Ce să mai spun, informându-mă din versurile de mai sus, despre indignarea care m-a cuprins constatând că iubirea s-a apucat de fumat? Ca să fie cu orice preţ un pisc al fanteziei poetice, poetul atribuie scrumului de ţigară proprietăţi pirotehnice...

Când plouă, e tot iubire, dar nişte rezerve de apă nu strică niciodată să fie adunate:
„Şi dacă plouă iar, e-un semn, / Sau poate că e chiar îndemn,
Să ne-aplecăm, dragă, spre noi, / Să prindem stropii amândoi,”

Gabriela Mimi Boroianu

Autoarea pune iubitului o condiţie:
„Dacă ţi-aş pune sânul căpătâi, / Şi-n umbra mea te-aş înveli,
Ca-n braţe mie să-mi rămâi, / Tu crezi că m-ai putea iubi?”

„Căpătâi” are sensul de pernă în contextul de mai sus. În afară de aceasta, dacă iubitul i-ar rămâne în braţe, cum ar putea să spună că n-o iubeşte??? Mai departe, dau de „Luceafărul” rescris, dar ar fi fost de preferat să nu existe asemănare!
„Să-ţi fiu în ceruri Luna, Luceafăr tu să-mi fii, / Tu mire, pe Pământ şi eu a ta mireasă,
Să împărţim în ceruri un infinit de veşnicii, / Iar pe Pământ iubirea curată şi frumoasă?”

Altă poezie reconfirmă bine-cunoscuta idee că dragostea-i posesivă:
„E atât de bine / Aici cu tine / Să pot să te privesc
Să pot să te doresc / Să pot să te am / Pe-al braţului meu ram”

Presupun că e un ram destul de vânjos, cu diametru apreciabil, pentru a-l putea ţine pe el. Revenind la posesivitatea dragostei, mi-am amintit că Garabet Ibrăileanu spunea: „ E indiferent pe cine supui, contează cui te supui”. În cazul versurilor de mai sus, se pare că bietul om nu prea are de ales. Nu oricine are ramuri în locul braţelor!

Radu Cange

Omul îndrăgostit nu vede bine. Cam asta reiese din versurile:
„Doamne, Doamne, / ce femeie / Ochi avea, de orhidee / Trupul zvelt / de propilee
Sânul / pară-n pârg şi coaptă / Zâmbetul îi era şoaptă”

E adevărat că „orhidee” rimează frumos cu „propilee”, dar propileele sunt „Intrări monumentale ale unui templu sau ale unui palat din antichitate, formate din mai multe încăperi și porți legate între ele cu porticuri și cu scări” (sursa: wikipedia). Nu se prea înţelege ce se întâmpla când zâmbea. Zâmbetul se vede, şoapta se aude. Când zâmbea se auzea o şoaptă? Mister, sau o rimă neinspirat aleasă (coaptă-şoaptă)?

Aceeaşi iubită, în aceeaşi poezie „Grâu purta în păr şi mâini”. Era, cu alte cuvinte, participantă destoinică la strânsul recoltei. Mai bine aşa, decât o iubită tolănită prin şerpărie...
„trupul ţi se pierduse / printre şerpi”

Aceeaşi poezie lămureşte o problemă la care s-a gândit toată lumea, dar unul şi numai unul a acţionat bărbăteşte:
„şi m-am culcat cu primăvara / care a fost fată mare.”

E bine s-o ştim şi pe-asta, deşi nu prea ne-ajută: primăvara nu mai e fată mare. Dar cu lăudăroşenia ce ne facem? Imaginarul trece dincolo de limite.

Radu Cange poate scrie şi versuri care au mesajul poetic limpede, bine conturat în infinitele posibilităţi ale poeziei moderne. Un exemplu:
„De ce mă dor gândurile / Când nu te găsesc?
De ce curg lacrimi de dor, / Fulgi zbuciumaţi ai inimii mele?”

George Chiosa

O întrebare dintr-o poezie duce, inevitabil, la alta:
„De ce te văd în noapte?”

În mod obişnuit autorul nu (prea) vede noaptea? Să nu mai spun că incertitudinea creşte după citirea versurilor (sau, mă rog, constatărilor):
„Dar simt că sunt adus din ascunzişuri / Ca să te apăr de-a mea iubire
Frumoasa mea albastră e tot ce eu deţin”

Ne putem întreba, pe bună dreptate, dacă îndrăgostitul e adus din ascunzişuri de forţa destinului, de cei de la salubritate, de cine ştie ce personaje misterioase. Nu-i clar de ce iubitul îşi apără iubita de-a LUI iubire, nu de-a altuia...E de apreciat că enigma dacă suntem sau nu singuri în Univers e rezolvată, din moment ce poetul e posesorul (sper fericit) unei frumoase colorate în albastru! Poate din cauza muzei albastre, autorului i-a scăpat ceva sau a pus ceva în plus în versul:
„Captiv eu rămas în alt ţinut”

Variante plauzibile şi corecte gramatical ar fi: Captiv rămas în alt ţinut, sau Captiv eu am rămas în alt ţinut. Oricum, poate fi sigur că ţinutul poetic nu-i prea aproape...

Maria Ciobotariu

Tocmai când credeam că orice speranţă de a găsi printre atâţia întreprinzători care îşi scriu ideile
în fraze pe care apoi le taie la întâmplare şi le ordonează cât mai truncheat posibil unele sub altele, descopăr, în sfârşit, în botoşeneanca Maria Ciobotariu o poetă! O secvenţă dintr-o poezie poate ţine locul celei mai bune argumentări:
„din cerul toamnei / la hotarul de argint / stropi mari / cad peste clipa
Îmbrăcată-n vis / se contopeşte cu veşnicia / pe care o respiră în zâmbetul tău,”

Adriana Crăciun

E altă poetă căreia prozodia îi este cunoscută. Se poate, deci, şi aşa. Adriana Crăciun e în elementul ei versificând plăcut pentru cititorul admirator al creaţiilor care au ritm şi rimă. O strofă dintr-o poezie:
„Ne-am regăsit chemaţi de luna plină, / Cu-al ei magnet de raze argintii
Şi-acum în pieptul meu eşti o lumină / Cristal de foc cu joc de flăcări vii.”

Angi Melania Cristea

Tocmai când credeam că mai departe voi da de poeţi care au ceva inteligibil de zis, găsesc în poezia autoarei de mai sus fragmentul:
„mă întind pe asfaltul astenic / cu mâinile ude absorb cetaceic / rutina pliată cartezian”

...Şi aşa-s toate aglomerările de cuvinte grupate frumos în rânduri de câte trei până la zece, care, oricum le-am lua şi interpreta, nu aduc deloc a poezie. Dacă cineva poate explica ce sensuri nebănuite ascunde versul „rutina pliată cartezian”, mă poate contacta. Promit să iau lecţii cu carneţelul în faţă şi să-mi notez toate mesajele ascunse în cele trei cuvinte ale versului dat ca exemplu.

Ion Cuzuioc

În versurile acestui poet altele sunt semnele de întrebare. El scrie aşa:
„Chiar de rămâi frumoasă, / Nu vreau să te văd tristă
Cât ai fi de frumoasă, / Nu vreau să te văd plângând,”

Dacă iubita (să zicem) este şi rămâne frumoasă, trebuie neapărat să fie tristă? Sau aceeaşi făptură frumoasă are interdicţie la plâns? Există vreo legătură nebănuită între plâns şi frumuseţe, sau între tristeţe şi frumuseţe? În altă poezie nu găsesc deloc...poezia, ci un eseu despre dragoste care, lung şi fad, a fost „gâtuit” până când s-a subţiat şi s-a înălţat devenind, crede autorul, poezie...Pentru cine nu mă crede, câteva versuri(?):
„Cum poţi să-ţi iubeşti apropiatul / Fără a manifesta dragoste?
Cred că dragostea este un sentiment / Manifestat printr-o necesitate spirituală
Ce nu are nevoie de declaratii, / Ea este incompatibilă cu cinismul,”

Iar eu cred cu convingere că poezia nu poate fi scrisă de oricine...

Maria Filipoiu

Prima poezie(?), prima strofă şi apare deja o mare enigmă. Poeta scrie:
„Pentru că te iubesc,/ din lacrimi te adun
şi-n versuri îţi grăiesc / ce n-am putut să-ţi spun!”

A grăi, a vorbi, a spune, a zice, toate sunt sinonime. Dacă le-ar fi folosit doar aşa, să vadă cum sună strofa, ar fi putut observa că „şi-n versuri îţi spun / ce n-am putut să-ţi spun” , adică un nonsens.

Domnul Jourdain a lui Molière rămâne uimit când află de la profesorul său de filosofie că toată viaţa a spus proză fără să ştie. Mai bine aşa, decât să nu faci nimic şi să crezi că-i poezie...



Victoria Fonari

Ţine să ne arate că are o vastă cultură generală, dar am impresia că n-a găsit cele mai inspirate momente literare în care să ni le arate...
„Ai deveni mai suspect / decât pătratul lui...? (Malevici)”

„Pătrat negru pe fond alb”, pictura lui Malevici expusă pentru prima dată în 1915, nu-i suspectă! Este o pictură controversată şi atât...În altă poezie V.Fonari ne arată că ştie gramatica limbii engleze;
„Un fel de prezent continuu englezesc
Şi poate nu e vorba de timp / Şi precizarea orelor”

Despre mesajul din cele două strofe, ce să mai zic?... Autoarea îl bagă şi pe Proust la categoria „cultură generală”, şi gata, apar versurile:
„Mi-am uitat timpul / Dar poate l-am pierdut
Proust m-ar sfătui la sigur să-l caut / De fapt nu e vorba de un timp pierdut”

Ba da! E un timp pierdut inutil cu astfel de poezii.

„Poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente”, spunea Nichita Stănescu. Adevărat, numai că sentimentele sunt transmise, sau cel puţin sugerate, cu ajutorul cuvintelor. Dacă în locul înşiruirilor ordonate de idei exprimate prin cuvinte bine alese cititorul e bombardat cu fanteziile năstruşnice ale autorului, cu asocieri anapoda de cuvinte, cu invenţii lexicale greşite sau în cel mai bun caz greu de acceptat, fenomenul de refuz venit din partea publicului amator de poezii nu trebuie să mire pe nimeni.