Eliade recunoaşte în eseul “Despre un anumit sacrificiu” din „Fragmentarium” că „Nu este nici o ruşine să mărturisim că scriitorii îşi clădesc operele la întâmplare — după cum cer timpul, editorul, publicul sau capriciul. Aproape toată producţia noastră eseistică şi beletristică este scrisă la întâmplare”.

Fapt care are trei consecinţe majore: meritele unei opere literare rămân la fel de mari (dacă este cazul), şi cititorii au posibilitatea să se gândească la...cărţile nescrise de marii autori. A treia consecinţă e legată direct de autorul de opere valoroase, care ar fi putut să scrie şi mai bine. Ar fi putut... Eliade îşi încheie eseul spunând că, aşa cum Eugenio d Ors arde în noaptea de An Nou o pagină proaspăt scrisă, simbolic dorind să îşi demonstreze sieşi că poate să scrie şi mai bine, oricare scriitor ar putea face un lucru asemănător, „ca fiecare dintre noi să „sacrificăm" o pagină scrisă în noaptea Anului Nou — ca să putem scrie toate paginile frumoase şi de nimeni cunoscute pe care le jertfim atâtor zădărnicii ale anului...”

În „Notă despre geniu”, autorul continuă ideea că nu tot ce apare sub semnătura celor mai cunoscuţi scriitori este neapărat ceva bun. Eliade spune că „admiratorul citeşte cu voalul adorării şi slăveşte cele din urmă grifonări ale idolului, în timp ce nenumărate alte cărţi bune, de alţi scriitori, îi rămân ascunse."

E făcută observaţia că un scriitor de geniu scrie (şi) multe nimicuri, pe care cititorul, modest şi limitat intelectual, nu şi le-ar permite (la o adică). Citiţi „stupidităţile" geniilor, paginile lor inegale, banale, neinspirate — şi o cumplită deznădejde vă va cuprinde. D-ta n-ai să poţi niciodată scrie astfel — începi să înţelegi asta. D-ta, ca mine, ca altul, te vei sili totdeauna să spui lucruri interesante, originale, profunde —şi te vei sili mai ales să le spui frumos sau măcar corect.”

Mai departe, Eliade spune că „ fragmentele neinspirate, inerte, mediocre din opera unui mare creator ne ajută mai bine să înţelegem fenomenul geniului”, pentru că, „ pe de o parte, el este „cu totul altceva", iar pe de altă parte el este întocmai ca ceilalţi (mediocru, inegal, plat etc).”

Exact asta este soarta sfântului în lume. „El mănâncă, doarme, umblă, vorbeşte întocmai ca ceilalţi oameni. El este inteligent sau stupid, talentat sau netalentat, cultivat sau ignorant, frumos sau bătrân — întocmai ca restul omenirii [...]. Sfântul este şi nu este om, în acelaşi timp”.

Dar, „Dreptul de a spune banalităţi” (titlul altui eseu) „se cucereşte anevoie. Şi îl cuceresc, printre cei dintâi, marii neliniştiţi şi marii zăpăciţi ai lumii. Când Don Quijote îţi spune că toţi oamenii sunt muritori eşti atât de uimit şi de emoţionat, încât îţi vine a plânge.”

Mircea Eliade spune (în „Notă despre bolnavi”) că „Un istoric celebru al medicinei, Karl Sudhoff, a demonstrat că fiecărei epoci istorice îi corespunde o maladie specifică, o boală „structurală".” Mai mult, fiecărei boli îi corespunde filozofia de existenţă a epocii respective: lepra din Antichitate corespundea destinului individual, ciuma din Evul Mediu corespundea cu existenţa întunecată, sumbră, a celor mai mulţi dintre oameni, sifilisul nu se putea întinde decât într-o epocă în care libertinajul era posibil, [...]tuberculoza corespunde pe de-o parte pateticului clorotic al Romantismului, iar pe de altă parte el ajunge „boală socială" în urma mizeriei urbane produse de o revoluţie industrială; în sfârşit, cancerul ar exprima într-un anumit fel întâlnirea epocii moderne cu „iraţionalul" (fie în fizică, fie in filozofiile vitaliste).”

Autorul încheie eseul întrebându-se dacă în epoca actuală (în epoca apariţiei lucrării, se înţelege), n-ar fi mai bine să se vorbească despre bolnav, mai puţin despre boli. Bolnavul, „el însuşi un element ireductibil la categorii precise, comportându-se faţă de formele clinice ca un „iraţional", un etern „necunoscut". S-ar putea totuşi ca semnul epocii noastre să fie totalitarismul...”

Semnul epocii în care a scris Eliade „Fragmentarium” a fost, într-adevăr, totalitarismul! În zilele noastre, nu ştiu cât se poate vorbi de bolnavi şi cât de boli, dar, trecând în alt plan al existenţei, omul politic actual e caracterizat cel mai bine de atributele „iraţional” sau „necunoscut” ( mai degrabă necunoscător sau ignorant al problemelor de supravieţuire ale multora).

În „Sfat celui care merge la război", Eliade spune că într-o scrisoare adresată lui Tadeu (care încă nu-şi schimbase numeme în Bogdan) Haşdeu, tatăl acestuia, Alexandru Haşdeu, îl povăţuieşte cum trebuie să se comporte la război: „dacă vrei ca glonţul duşman să-ţi cruţe viaţa în toiul luptei, păstrează curăţenia trupului, fii cast, nu-ţi spurca trupul şi mergi la război cu tot atâta sfinţenie cum mergi la primirea Sfintelor Taine, la împărtăşania cu trupul şi sângele Mântuitorului nostru Hristos!”

Autorul spune că „înţelesul frazei acesteia nu se leagă numai de puritatea rituală, ci şi de transformarea morală pe care trebuie s-o dobândeşti plecând la luptă. La primirea Sfintelor Taine nu te duci numai „purificat", ci şi îmblânzit; te duci cu dragoste, uitând cele omeneşti, depăşind orice element pasional. Aşadar, plecând la război, trebuie să uiţi orice patimă. Nici un fel de ură sau de frică nu trebuie să tulbure mintea războinicului.”

Când pleci la război – păstrez formularea impersonală folosită de autor („...trebuie să uiţi”) – e cazul să fii pătimaş, pentru că patimă înseamnă „sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată” (dexonline). Duşmanul e cel care te-a scos din rutina zilnică. În loc să duci o viaţă liniştită, trebuie să pleci la luptă şi acolo se poate întâmpla orice. Dacă omul ar avea mintea raţională când pleacă la război, nu s-ar mai duce, gândindu-se la pericolele la care se expune. În cazul – nedorit, desigur – când nu mai există cale de împăcare între state, „mintea războinicului” trebuie tulburată cu patimă. Altfel ar fi ceva ca-n „Ultima noapte de dragoste...” romanul lui Camil Petrescu, din care citez fragmentele:
„Gândul că la ora opt seara deschid focul, că în două ore, care totuşi vor trece, aşa cum au trecut de atâtea ori în viata mea, […] mă sfârşeşte ca o febră uscată.”
„Pe câmpia mare şi netedă ca un lac, înaintează spre noi un lanţ de trăgători[...]. Se apropie ca nişte spirite ale nopţii. Mi-e frică şi mi-e frig.”

Mircea Eliade abordează şi tema, sau teama... scriitorilor tineri din vremea lui pentru ziua de mâine. El zice: „Am observat că foarte puţini scriitori tineri sunt fascinaţi de opera lor literară, de meseria scrisului. [...]. Tinerii scriitori de astăzi au cu totul alte obsesii; în primul rând, obsesia propriei lor vieţi, pe care nu vor s-o piardă sub formule sau s-o înece în confort.”

Altădată, scriitorul „Trăia boema, scria pe unde apuca, vorbea numai de literatură, avea idoli literari.”

Dacă pe vremea lui Eliade tinerii scriitori nu-şi permiteau să trăiască doar din arta scrisului, încercând să-şi asigure existenţa şi să-şi trăiască viaţa cât mai bine cu putinţă, cum se descurcă acum scriitorii? Şi nu mă refer doar la scriitorii români. Oare câtă energie creatoare nu se risipeşte în rutina obligatorie a unui loc de muncă?

Vorbind despre orgie, autorul arată că „Orgia nu înseamnă numai senzualitatea violentă şi sângeroasă — ci şi ieşirea din norme, din legi; depăşirea personalităţii, pierderea în mulţime, anularea identităţii.”

Început necesar pentru clarificarea noţiunii extinse despre orgie, pe care Eliade o vede ajunsă şi în literatură. „...într-o orgie, fiecare poate fi altcineva, altceva; poate ţine locul altuia, îi poate însuşi identitatea, înlocuindu-l. Oare nu se întâmplă acelaşi lucru cu metafora, cu abuzul de comparaţii? Când orice obiect poate fi exprimat prin alt obiect?...”

După cum arată poezia contemporană românească, are dreptate...

Sunt şi alte probleme abordate de Mircea Eliade, care încheie cu această frază plină de speranţă:
„Am visat întotdeauna un cititor nonconformist, care să nu se mulţumească numai cu lectura romanelor sau eseurilor mele, ci să-şi păstreze curiozitatea intactă şi pentru celelalte scrieri, mai puţin facile, se-nţelege, dar poate tot atât de semnificative.”

Aşa cum gândul unui scriitor când îi apare o lucrare este la cititorii săi, care poate vor găsi ceva interesant în paginile citite, la fel există şi cititori al căror gând zboară spre scrierile mai profunde. Când deschizi o carte semnată de Mircea Eliade, acest deziderat se realizează!


Citește și

loading...