Autorul îşi caută împlinirea „la cozile căutătorilor de fericire” tocmai când este prea plin de „nostalgie alunecoasă”. Chiar această expresie mi-a atras atenţia în mod deosebit în prima poezie a volumului. Două cuvinte, doi termeni care vin din sfere diferite, „nostalgia” din lumea gândurilor, a stărilor sufleteşti mai precis şi „alunecoasă”, ceva cât se poate de concret, deranjant câteodată, dar necesar de multe ori. Poetul reuşeşte să creeze, prin apropierea celor două cuvinte unul de altul, senzaţia atât de bine cunoscută că nostalgia se duce încet-încet, locul luându-i-l alunecuşul concretului.

În aceeaşi poezie („Stăteam la cozile căutătorilor de fericire”), autorul se simte bine în preajma „iubitoarelor de discuţii contorsionate”, care
„...nu obosesc niciodată / să te introducă în fără de cuvintele visării / încât te podidesc versurile.”

După un început care îmbie la a-l citi mai departe, N.V. Sârbu ne arată că mai poate rata câte un vers din când în când, dacă nu literar, atunci gramatical cu siguranţă. El ne spune
„Locuiesc în miezul din amiaza cuvintelor” – acesta fiind şi titlul poeziei, dar imediat suntem puşi în temă:
„şi-n ochii cutezători să vadă adâncul / din care iese la suparafaţă lumina şi apa limpede”

Dacă la suprafaţă ies lumina şi apa, fiind două, adică mai mult de una, subiectul e la plural, deci corect este „ies la suprafaţă”!

În „Nimic nu întrece voinţa”, N.V.Sârbu reuşeşte o interesantă prezentare a aspiraţiei pe care o are omenirea: de a cerceta, de a încerca să descopere ce-i cu ea, „de unde venim şi ce drum alegem”, adică
„să îngropăm veac după veac în trecut / pentru ca-n viitor alţii să repete,
să dezgroape cuvântul şi obiectele / lăsate-n urmă moştenire.”

Autorul e integrat din plin în această stare permanentă de iscodire pe care o are omenirea. Înaintea lui a fost la fel, după el vor fi alţii care vor face la fel:
„Eu sunt cel care vă las patima / de a muri într-o lume / care lasă urme
ce trebuie cândva găsite şi descifrate.”

Poezia autorului sibian ne poartă uneori spre ezoteric.
„În golul din mine se amestecă misterele / în care sufletul intră-n agonia înainte de sfârşit
fără ca gândul să depăşească bariera / ce separă cele două lumi atât de diferite.”

Ideile sunt interesante, uneori cam extravagante, cu accentul spre spectaculos care primează în locul banalei (oare?...) prozodii:
„Cu tine o să împart păcatul setos, / noapte ameţită de cântecul greierilor / desfăşurată prin ierburi.”

Nicolae Vălureanu Sârbu scrie în poezia „Nu spune nimic”:
„Norocul nu se aşteaptă, el vine / odată cu sufletul ce se înalţă
şi Dumnezeu îl scapă din palme / pe creştetul tău.”

Eu o să trec peste titlul poeziei şi o să spun ceva. Când se înalţă sufletul, în credinţa creştină (nu-i singura!) înseamnă că cineva moare. Atunci cade norocul pe capul unora?

În volumul „Geometriile spaţiului” îşi găsesc locul şi poeziile despre spaţiu, chiar hiperspaţiu.
„Universul în care trăiesc e rupt din altul mai mare”

Univers din care venim şi în care ne reîntoarcem:
„sângele purtător de viaţă se crede, / pleacă şi vine în inima cosmosului viu
cu susur de izvor prin fântânile cărnii”

şi legătura dintre timp şi eternitate:
„Sufletul meu cu respiraţie de ceas / îşi plimbă limbile pe cadranul solar / până în clipa supremă.”

Unele poezii au titluri cu impact, uşor şocante chiar. În „Ezitarea fuge jupuită de speranţă” aflu (aflăm) că „ne iubim fără să deosebim curbele dintre noi,”

Până putem deosebi curbele de pe drumuri când suntem şoferi tot e bine...

Autorul are admirabila capacitate de a fi, în multe din paginile volumului de faţă, un adevărat poet modern, cu idei extrem de bine transformate în cuvinte. Mie mi-a plăcut foarte mult următorul fragment din poezia „La nesfârşit”:
„Prind timpul de frânghii / îl trag după mine, / nerecunoscător mă lasă în urmă,
Să-mi pierd definitiv trupul / în pământ”

Dacă poezia modernă face rabat de la versificaţie în favoarea ideilor, nu trebuie niciodată, absolut niciodată să facă rabat de la normele gramaticale ale limbii române! Surprins, consternat chiar, descopăr o poezie care se cheamă „Îndoiala şi teama ucide vigoarea”(???). Îndoiala şi teama, adică amândouă, adică mai mult de una, fac acelaşi lucru: ucid vigoarea (lucru îndoielnic în sine). Atunci acordul între subiect şi predicat trebuie făcut la plural: Îndoiala şi teama ucid vigoarea!!!

„Sunt altfel decât vi se pare că sunt” mi-aminteşte (doar după titlu, nu după conţinut) de „ Nu sunt ce par a fi” a lui Ion Minulescu.
„Nu sunt ce par a fi / [...] / Sunt cel din urmă strop de vin / Din rustica ulcică de pământ / [...]
Ce păcat / Că vinul vechi, de Drăgăşani, / M-a întinerit cu trei sute de ani,” zicea Minulescu.

„Sunt altfel decât vi se pare că sunt / Imaginea pe care o beau e atât de amară
că o să mă las de băut.” zice Vălăreanu Sârbu. Întortocheate sunt căile poeziilor de azi. Autorul care (ne) spune „Sunt altfel decât vi se pare că sunt” se explică în aceeaşi poezie:
„De osul vântului mă prind în zori / ca de o curbură a limbii vorbite / cu înţelesuri nedesluşite.”

Altă poezie („Zi de primăvară”) a cărei primă strofă trebuie luată „cu de-a măruntul”, cum zicea Marin Slujeru sugestiv şi inubliabil, după cum se vede, din moment ce din când în când îmi place să-l citez.
"Zău că nu mi-am urcat cuvintele pe scară / şi podul meu are sertarele goale,
din când în când mai urc ceva fum / fiindcă îmi place mirosul de crâşmă.”

Semnalez apariţia podului cu sertare. Sigur, ele sunt goale, pentru că tot omul care vrea să achiziţioneze aşa ceva are dreptul să pună în ele orice doreşte. Se mai poate observa că poezia a fost scrisă înainte ca legea antifumat să intre în vigoare.

În „Noaptea din noi” din nou poetul sibian ne arată uriaşul său potenţial şi scrie:
„Clipele se plimbă pe marginea patului, dormi, / aripile lor foşnesc pe la urechi,
mesteci dragostea copiilor pe buze / şi ei se leagănă-n somn.”

Sunt metafore intersante în versurile poetului sibian, cu tonuri de gri şi negru, ca în „Noaptea părerilor de rău”:
„Noaptea are haine ponosite de ploi, / pline cu aer şi întuneric / de la gri închis la negru beznă.”

Aceeaşi poezie se încheie superb:
„Noaptea îşi suflecă gesturile / şi nu se vede nicio duioşie / dar îmi închipui mâna mea dreaptă
cum te mângâie-n somn / pe părul ca o noapte cu miresme de mai.”

O poezie simpatică, „Înlăuntrul meu rămân mântuit”, pe care ar trebui s-o citească parlamentarii români, începe aşa:
„În buzunarele mele şi aerul este rarefiat / câteva monede se ceartă pe bunăstare
dar ea lipseşte de mai multă vreme,”

Altă poezie pare mai degrabă predică de duminică. Prima strofă, cel mai bun argument;
„Teamă de tine să-ţi fie / mai mult decât de Dumnezeu
fiindcă-n tine este răul cel mare şi nu-n afară.”

Cam atât. Parafrazând titlul unui roman de Carla Guelfenbein sau al unui film românesc, „Restul e tăcere”, parcă-mi vine să spun „Restul e citire”.

Citește și

loading...