În „metamorfoza iubirii” autoarea a avut ocazia să se întâlnească cu un eveniment care a schimbat totul în viaţa ei. Spune:
„am întâlnit flacăra / care mi-a pârjolit sufletul / arzând orice speranţă // [...] am întâlnit fulgerul / care a săgetat cerul viselor mele /
tansformându-l în cioburi de lumină”

Tocmai aceste „cioburi de lumină” i-au luminat din toate unghiurile drumul prin poezie. Acum putem şi noi să ascultăm povestindu-ni-se despre iubirea
„strivită sub roţile aşteptărilor / cu lacrimi fierbinţi şi dureroase”

Ori despre
„desperado-un cuvânt uitat / în dicţionar/de care se leagă nume de femei /
Camelia, Liliana, Emma, Mihaela / care îşi acordă o şansă // sine die"

Puţin complicat mesajul din această poezie. Puţin prea complicat, dar descifrabil până la urmă. Cuvântul „desperando” nu există în dicţionare, doar „desperado”, şi cred că la acesta s-a gândit autoarea, pentru că înseamnă „cel care acceptă orice afacere murdară sau violentă, din cauza mizeriei”. Atunci toate femeile pomenite în poezie au ocazia vieţii lor de a-şi mai acorda o şansă, dar îndeplinirea ei rămâne „sine die”, sau, mai pe româneşte, fără a se fixa o dată precisă.

O strofă frumoasă în poezia „tristeţe”:
„...tulpini subţiri se iţeau / nervoase către cer / nervuri şi frunze se alintau / pe sub pleoapele răsăritului / oferind / iubire, speranţe, vise, împlinire"

Timpul trece insensibil la stările melancolice ale poetei, care frumos consemnează:
„ nu pot să fiu la fel cu cea care am fost / straniul, frica, temerea / îşi unesc forţele / şi mă bântuie în fiecare noapte / trezindu-mă din oră în oră / să-mi măsoare nivelul de panică”

În altă poezie descopăr o secvenţă care poate declanşa un scandal diplomatic:
„triburi de chinezi aborigeni / îmi culegeau ramurile speranţei”

Versul al doilea e interesant şi neaşteptat. Primul e criticabil...Pe vremea când Europa trăia încă în triburi, chinezii avea o organizare statală mult mai evoluată...

Ideea ca cineva să scrie un cod al bunelor sentimente mi-a plăcut! Va fi un cod
„protejat de străjerii artelor / citit de ignoranţi / reamintit de uituci / respectat de cunoscători"...

Liliana Ghiţă Boian are în acest volum de poezii şi versuri absolut sublime. În „curăţenie de primăvară” cu bucurie întâlnesc versurile:
„sau inelul ruginit al nepăsării / păstrând urmele unui vis”

Încântarea cititorului e maximă când poate citi aşa ceva!

O altă parte a volumului de versuri este dedicată filozofiei chineze yin şi yang. Frumos, poeta spune:
„în legatul ochilor mei/am orbit de atâta lumină/îmi voi întoarce ochii orbi/spre un alt soare”

Poate soarele speranţei, al unei lumi mai bune?

Autoarea spune în altă poezie
„eu sunt li / adică un trepied / deoarece am două picioare şi un toiag”

Până acum am ştiut că li e o unitate de măsură din China antică pentru distanţe. Liliana Ghiţă Boian zice, cu multă fineţe artistică, în altă poezie că-i
„ca o batistă şifonată / în buzunarul vacanţei de vară”

Idei neconvenţionale, formulări interesante. Asta se aşteaptă din partea poeziei moderne şi Liliana Ghiţă Boian are din plin aceste posibilităţi! Altă poezie, alte gânduri încântător exprimate. Poeta ne pune alternativa alegerii între a fi
„un trecător grăbit / [...] sau un spirit elevat călător în spaţiu[...] /
unde vitrinele sufletelor / sunt sparte cu pietrele minciunii”

Ultima parte, a treia, a culegerii de versuri are numele „Curcubeiele melancoliei”, în care autoarea scrie despre
„iubirea răvăşită de tristeţea aflată / în braţele nopţii”

E momentul unor hotărâri drastice:
„mă detaşez unilateral de dragoste / torn plumb în concavitatea viselor/
şi mă prăbuşesc izbindu-mă de toate opţiunile [...]”

Scriitoarea pune la loc de cinste cuvântul, pe care-l venerează într-un mod care-mi place:
„mă îmbrac sărbătoreşte în cuvinte / şi cuprind în fiecare amănunt un zâmbet”

Pesemne că starea melancolică – să nu uităm că această ultimă parte a volumului de versuri se numeşte „Curcubeiele melancoliei”- însufleţeşte spiritul creator al poetei până la cele mai inspirate versuri, cum sunt acestea:
„cu mine nici nu mai ştiu ce să fac / în această seară când vorbele îmi cad pe tâmple / în şuviţe de gânduri prinse de agrafele timpului”

Liliana Ghiţă Boian e optimistă, şi-mi place s-o ştiu aşa.
„îmi pun inelele speranţei pe degetele zilei / merg pe potecile sufletului cu zâmbetul pe buze”

Poezii frumoase, pline de idei neaşteptate, de metafore surprinzătoare ne oferă spre încântarea noastră scriitoarea. Din tot volumul, o poezie se detaşează net prin mesaj şi concepţie. Fiindcă mie mi-a plăcut cel mai mult, închei comentariul cu aceasta. Simt că nimic n-ar mai încăpea după, deşi după „ars poetica” mai sunt vreo treizeci de poezii.
„am tăiat cu bisturiul realităţii / compoziţia amorfă a trăirilor cotidiene/ am îndepărtat epiderma inutilă a viselor / pătrunzând în arhitectura compoziţiei primare.”

Mai departe
„hohotele de râs s-au rostogolit / eşuând în prăpastia deprimărilor /
buna dispoziţie a sucombat / în cenuşa neîmplinirilor”

Buna dispoziţie a cititorului e poate mai vie ca niciodată, pentru că “Metamorfoza iubirii” este pe deplin ipostaziată de talentata poetă Liliana Ghiţă Boian!

Citește și

loading...