De câte ori nu ni s-a întâmplat şi nouӑ, la fel ca lui Bastian Balthasar Bux, personajul principal al „Poveştii fӑrӑ sfârsit”, sӑ ne implicӑm atât de mult în cititul unei cӑrţi încât sӑ fim convinşi cӑ auzim de-acolo scârţâitul copacilor, vuietul vântului, că simţim „mirosul de muşchi şi pământ reavăn de pădure”?
Michael Ende a scris o poveste adevӑratӑ, pentru cӑ „orice poveste adevărată e o poveste fără sfârşit” pentru toţi, mici şi mari, copii, pӑrinţi.
Bastian intrӑ într-o librӑrie, rӑmâne singur pentru câteva momente, nu rezistӑ tentaţiei şi ia o carte de-acolo. „Bastian avea sentimentul nedesluşit că, o dată cu atingerea cărţii, începuse ceva irevocabil ce-şi va urma cursul de-aci înainte. Ridică volumul şi-l privi pe toate părţile. Era legat în mătase arămie şi lucea când era înclinat într-o parte sau alta”.
Elevul gras, de vreo zece sau unsprezece ani, cu părul castaniu-închis, „se uita ţintă la titlul cărţii, simţind cum îl lua ba cu frig, ba cu cald. Da, asta era, la asta visase de atâtea ori şi asta îşi dorise de când fusese cuprins de pasiunea sa: O poveste care să nu se sfârşească niciodată! Cartea tuturor cărţilor!”.
Probabil cӑ şi noi ne-am pus cândva întrebarea pe care şi-o pune Bastian, anume „ce se petrece de fapt într-o carte cât timp stă închisă. Probabil că nu există decât literele tipărite pe hârtie, dar totuşi ― ceva tot trebuie să se petreacă, fiindcă atunci când o deschid, găsesc acolo o întreagă poveste”.
Bastian, elevul gras de care toţi colegii îşi bӑteau joc, slab la învӑţӑturӑ (a rӑmas repetent), se refugiazӑ în podul şcolii – era ultima zi de şcoalӑ din sӑptӑmânӑ – şi se apucӑ de citit cartea furatӑ de la domnul Koreander, librarul.
Descoperӑ, şi mai târziu intrӑ într-o lume imaginarӑ, Fantäzia, prin care se agitӑ o „luminiţӑ rӑtӑcitoare rӑtӑcitӑ”, lucru anormal pentru cӑ „luminiţele rătăcitoare sunt cele care îi fac pe ceilalţi să se rătăcească”. Apar personaje din ce în mai neobişnuite, „un uriaş ce părea alcătuit tot din piatră cenuşie, [cu] faţa de piatră roasă de vreme şi neaşteptat de mică, [din care] dinţii îi ieşeau în afară ca un şir de dălţi de oţel”. Imediat luminiţa rătăcitoare a înţeles cӑ e vorba despre un mâncӑtor de piatrӑ.
Alt personaj fantastic e un spiriduş de noapte, „cel mult de două ori mai mare decât luminiţa rătăcitoare şi semăna cu o omidă păroasă şi neagră ca tăciunele care se ridicase în sus”. Apare şi un personaj care „făcea parte din stirpea piticuţilor, un prichindel nespus de gingaş, îmbrăcat în haine pestriţe şi cu un joben roşu pe cap”.
Bastian e captivat în totalitate de cartea pe care o citeşte. Uitӑ de frig, de foame, de realitate. „Gândurile lui Bastian nu se întorceau cu plăcere la realitate. Era tare bucuros că Povestea fără Sfârşit nu avea nimic de-a face cu ea. Nu-i plăceau cărţile unde i se povesteau pe un ton morocănos şi nemulţumit întâmplările foarte obişnuite din viaţa foarte obişnuită a unor oameni foarte obişnuiţi”.
Stӑpâna absolutӑ peste „nesfârşitul imperiu Fantäzia” este Crӑiasa Copilӑ. Ea „nu domnea, nu folosise niciodată forţa şi nu utiliza puterea ei, nu poruncea nimic şi nu judeca pe nimeni, nu intervenea niciodată şi nu era niciodată nevoită să se apere împotriva unui atac, căci nimănui nu i-ar fi trecut vreodată prin minte să se răscoale împotriva ei sau să-i facă vreun rău”.
Fantäzia e locul unde toate fӑpturile ştiu şi folosesc douӑ limbi: limba propriei specii, şi o limbӑ universalӑ, „fantazica literarӑ” sau „limba cea mare”, în care se puteau înţelege toţi.
Bastian se refugiazӑ din realitate în cӑrţi. Realitatea înseamnӑ pentru el suferinţӑ. Mama sa moare, dupӑ care relaţia cu tatӑl sӑu se înrăutățește. El „îşi aducea aminte că mai înainte tatei îi plăcea să glumească cu el. Uneori istorisea chiar poveşti sau citea cu glas tare. Dar de atunci totul încetase. Era în jurul lui ca un zid nevăzut prin care nu putea pătrunde nimeni. Nu-l certa niciodată şi nu-l lăuda niciodată”. Putem, aşadar, înţelege ardoarea cu care citeşte „Povestea fӑrӑ sfârşit”, uitând de tot ce-i în jurul sӑu, uitând chiar de sine însuşi. „Nu voia să bage în seamă chinurile setei suferite de trupul său. În el se trezise o voinţă de o asemenea tărie, încât nici oboseala şi nici lipsurile n-o puteau înfrânge. Îşi aminti cât de repede se descuraja mai de mult. Începuse sute de lucruri şi renunţase la ele îndată ce se ivise cea mai mică dificultate. Se preocupase mereu numai de mâncarea lui şi avusese o teamă ridicolă să nu se îmbolnăvească sau să fie nevoit să îndure vreo suferinţă”.
Implicarea lui Bastian în poveste e totalӑ. „Însuşi Bastian apărea ca personaj în cartea al cărei cititor crezuse până acum că este! Şi cine era cititor îl citea chiar acum, şi credea la rândul lui că nu e decât un cititor ― şi tot aşa mai departe la nesfârşit”.
Michael Ende, inventeazӑ personaje fabuloase, cu trӑsӑturi unice, de multe ori chiar comice („Un corb bătrân şi jumulit, arătând ca un cartof mare în care cineva vârâse cruciş şi curmeziş câteva pene negre”), fiinţe pline de înţelepciune, care pot explica tot („Nu mai doreşti să mergi mai departe, stăpâne. Ai încetat de a-ţi mai dori ceva”), sau care pun întrebӑri cu subînţeles („Îţi place oare mai mult, continuă Xayide, să călăreşti pe un catâr bătrân decât să fii purtat de plăsmuiri mişcate de propria ta voinţă?”).
Dupӑ ce terminӑ de citit „Povestea fӑrӑ sfârşit” şi se reîntoarce la realitate, Bastian se schimbӑ total. „...se sili să-şi amintească, dar nu mai găsi nimic în memoria sa. Tot ce era în legătură cu faptul că-i fusese frică sau că fusese gras şi neputincios şi prea sensibil îi pierise din minte”.
Albert Einstein spunea cӑ „educaţia este ceea ce rămâne dupӑ ce ai uitat tot ceea ce ai învățat în școală.” De data aceasta, schimbarea se produce prin mijlocirea „Poveştii fӑrӑ sfârşit”.
Librarul Koreander, care face parte din scenariul necesar în îndreptarea lui Bastian, împarte oamenii în trei categorii: „Există oameni care nu sunt niciodată în stare să ajungă în Fantäzia, [...] şi mai există oameni care sunt în stare, dar rămân acolo pentru totdeauna. Şi pe urmă mai există câţiva care se duc în Fantäzia şi se întorc înapoi. Ca tine. Iar aceştia însănătoşesc amândouă lumile.”
Cӑlӑtoriile în Fantäzia le facem prin mijlocirea cӑrţilor. Revenim la realitate de fiecare datӑ, dar urmele cӑlӑtoriilor imaginare pe care noi înşine ni le alegem nu se pot şterge. Şi tot aşa, povestea continuӑ. Şi e fӑrӑ sfârşit...
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News