Prima parte este dedicată Văcăreştilor.

Ienăchiţă Văcărescu (1740 – 1797)
Are versuri de genul celor populare, simple, cu rimă uşoară.
„Amărâtă turturea, / Când rămâne singurea, / Căci soţia şi-a răpus, / Jalea ei nu e de spus”

Despre turturele se spune că „sunt păsări monogame, trăind în perechi chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare. Când unul din parteneri e împușcat celălalt stă trist, îndoliat, fiind un "simbol al fidelității în amor".” (wikipedia)

Să nu uităm că Ienăchiţă ne-a lăsat „Testamentul Literar” care-i valabil şi azi:
„Urmaşilor mei Văcăreşti! / Las vouă moştenire:
Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire.”

O dilemă existenţială , oscilaţia între a face şi a nu face, o dilemă filozofică plăcut transpusă în versuri:
„Intr-o grădină, / Lâng-o tulpină, / Zării o floare, ca o lumină; / S-o tai, se strică
S-o las, mi-e frică, / Că vine altul şi mi-o ridică.”

De la Ienăchiţă Văcărescu avem o gramatică a limbii române, tipărită în 1787. Poetul nu putea să nu dedice o scurtă poezie gramaticii şi învăţămintelor ei benefice:
„Gramatica e meşteşugul ce arat-alcătuire, / Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire
Ş-a scrie într-ales cu reguli arătate / Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate”

Alecu Văcărescu (1769–1798)
O declaraţie de dragoste bazată pe antiteză mi-a atras atenţia la acest poet:
„Cât e ziua de frumoasă / Lâng-o noapte-ntunecoasă;
Atât eşti şi tu-ntru toate / Hotărât şi fără poate.”

Poetul suferă din dragoste. Atunci:
„Din lacrămi vărs pârae / Cu groaznică văpae”

Probabil că Alecu Văcărescu poate fi socotit unul dintre primii filozofi români. Am ales două dintre gândurile sale:
„Oricare în faţa mea este al meu, dar, îndată ce lipsesc, este al lumii.”

„Dacă treci la servitorii dumnezeieşti, îi găseşti cu masca pe faţă.”

Nicolae Văcărescu (1786-1825)
Un mesaj pacifist din partea altui Văcărescu:
„Dacă nu e cu putinţă / Între noi să ne iubim, / Ar fi dar cu cuviinţă, / Ca să nu ne pizmuim.”

Cel mai mult se întristează omul când un apropiat, o rudă, un prieten îi provoacă o suferinţă. Am ales aceste patru versuri pentru cacofonia din ultimul vers. Se pare că strămoşii noştri nu-şi făceau atâtea probleme pentru nişte grupuri de litere pe care azi, în dorinţa unei exprimări elevate, le despărţim spunând „virgulă”, sau trecând la alte găselniţe gramaticale penibile.
„Aruncat de moarte-n mare / De vei fi de oameni răi, / Nu e lucru de mirare, / Ca când eşti de fiii tăi.”

Costache Conachi (1777-1849)
Conachi pare a transpune în vesuri dramaticele picturi ale lui Aivazovski
„De-ai privi marea vreodată, / În vreme ce-i tulburată / [...] / Şi prin ea o luntrişoară
Isbindu-se câte-odată, / Şi-n mijloc un om ce plânge / [...] / Moartea vede, şi nu fuge...”

Conachi are un mesaj pentru cei care-şi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi veşnici. Le spune foarte clar:
„Muritor, ce vii aicea viaţa să-ţi mai prelungeşti,
Ia seama că-n toate celea periciunea ta găseşti
Munţii se pornesc, stânci se sfarmă, izvoare şi curg şi seacă
Copaciul creste şi cade, pârâiele pietre-neacă, / [...]

Şi pentru a termina cu orice urmă de ambiguitate, zice:
„Lumea stă pe o schimbare: toate trec...şi mor şi pier”

„Toate-s vechi şi nouă toate” a zis Eminescu mai târziu în „Glossă”

Iancu Văcărescu (1792-1863)
Poezia lui îndeamnă la luptă:
„Aidi, Românie! Aidi voinice! / Lasă râpe, văi, colnice! / Aidi! moşnean de vitejie! / Lenea nu e dată ţie/ [...] / Aidi! Române! Căci e vreme, / De când ţara ta tot geme / Suferind ruşini şi groaze / Supt cumplirea multor loaze / Aidi! Voinice! Te arată / Că tot eşti, ce-ai fost odată! / Cu unire şi cu minte.”

Iancu Văcărescu e neîmpăcat cu soarta lui de muritor,
„Tu! Care vremea ne spui că trece, / ne aduci aminte des, moarte rece
Vino acuma la-nvăţătură / Schimbă nedreapta ta măsură!”

A crezut în rolul literaturii în schimbarea năravurilor proaste, în dezvoltarea învăţăturii,
„Pier proaste vicleşuguri, / Se-nalţă-nvăţătura / Ştiinţe, meşteşuguri, / Născând literatura.”

Şi a fost, ca tot omul, îndrăgostit şi şovăielnic:
„Din ceasu-n care te-am văzut / nu am odihnă, nici minut/ [...]
Plec grabnic, când voiesc să şăz, / Când voi să plec, atunci m-aşăz.”

Versurile de mai sus mi-aduc aminte de superba poezie a lui Coşbuc, „La oglindă”.

Iancu Văcărescu l-a văzut pe tânărul Grigore Alexandrescu recitându-i poeziile. Încântat, i-a prezis lui Alexandrescu un viitor mare în literatură: „Băiete, tu ai să fii mare poet.” Şi i-a dat un sfat în versuri, un altfel de a spune atât de celebrele cuvinte „Cunoaşte-te pe tine însuţi”:
„Nu lăsa, dar, niciodată lenea a te rugini, / Şi acel ce eşti cunoaşte, ca să te faci ce poţi fi.”

Barbu Paris Mumuleanu (1794-1836)
„Mumulean glas de durere”-cum spunea Eminescu-a fost poetul care a dispreţuit pe cei care trăiesc pe seama altora, care muncesc. Chiar dacă nu-i poezie, merită de reţinut o idee a lui Mumuleanu:
„Beţi toţi de beţia ambiţiii, vrem fiecare a fi nobil, cinstind numai rangurile şi dregătoriile şi nesocotind meşteşugurile şi lucrarea pământului, din care iese îndestularea şi fericirea neamului omenesc.”

„Beţia ambiţiii”...Nimic greşit cu cei trei „i”, doar că este o formă arhaică, gramatica de azi nemaiacceptând-o. Am ţinut să subliniez aceasta, pentru a nu fi considerată greşeală de tehnoredactare.

Cei mari cu ale lor, cei mici cu grijile existenţei zilnice...
„Totdeauna cei mari vor, / Tot cele ce ei voesc, / Vor de mulţi fi-ncungiuraţi, / Să stea-ntre ei îngâmfaţi”

Şi azi e cam tot aşa...Mai ales prin Parlament...

Mumuleanu are plăcute descrieri în versuri ale naturii.
„Aci-n jgheaburi ce să varsă / Din nălţime vâjâind,
Şi din piatra cea uscată, / Ies izvoară clocotind”

Alexandru Hrisoverghi (1811-1837)
Un poet mai puţin cunoscut care a trăit la începutul secolului al XIX-lea doar 26 de ani. În ultimele zile de viaţă a scris nişte versuri – fără discuţie – emoţionante:
„Gata a lăsa viaţa, plâng, suspin nemângâiat, / A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăştiat,
C-o privire tânjenitoare mi-e drag a mă mai uita / La fericirile lumei ce nu le-am putut gusta.”

„Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă.”

Scriitorului american Carl Sandburg îi aparţine ideea de mai sus. „Primii noştri poeţi” este o carte pe care o deschizi cu respectul pe care-l merită nişte înaintaşi care au deschis uşa poeziei în lirica românească. Unii chiar au privit prin „frântura aceea de clipă” şi după aceea au apărut marii poeţi români.

Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmăriți Sighet247 și pe Google News