Criticul literar Teodor Vârgolici în volumul „Primii noştri poeţi” readuce în actualitate începuturile poeziei româneşti. Deşi cartea a apărut în 1954, termenul „actualitate” nu mi se pare deloc nepotrivit.

Prima parte este dedicată Văcăreştilor.
Ienăchiţă Văcărescu (1740 – 1797)
Are versuri de genul celor populare, simple, cu rimă uşoară.
„Amărâtă turturea, / Când rămâne singurea, / Căci soţia şi-a răpus, / Jalea ei nu e de spus”
Despre turturele se spune că „sunt păsări monogame, trăind în perechi chiar când se întovărășesc în cârdurile de plecare. Când unul din parteneri e împușcat celălalt stă trist, îndoliat, fiind un "simbol al fidelității în amor".” (wikipedia)
Să nu uităm că Ienăchiţă ne-a lăsat „Testamentul Literar” care-i valabil şi azi:
„Urmaşilor mei Văcăreşti! / Las vouă moştenire:
Creşterea limbii româneşti / Şi-a patriei cinstire.”
O dilemă existenţială , oscilaţia între a face şi a nu face, o dilemă filozofică plăcut transpusă în versuri:
„Intr-o grădină, / Lâng-o tulpină, / Zării o floare, ca o lumină; / S-o tai, se strică
S-o las, mi-e frică, / Că vine altul şi mi-o ridică.”
De la Ienăchiţă Văcărescu avem o gramatică a limbii române, tipărită în 1787. Poetul nu putea să nu dedice o scurtă poezie gramaticii şi învăţămintelor ei benefice:
„Gramatica e meşteşugul ce arat-alcătuire, / Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire
Ş-a scrie într-ales cu reguli arătate / Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate”
Alecu Văcărescu (1769–1798)
O declaraţie de dragoste bazată pe antiteză mi-a atras atenţia la acest poet:
„Cât e ziua de frumoasă / Lâng-o noapte-ntunecoasă;
Atât eşti şi tu-ntru toate / Hotărât şi fără poate.”
Poetul suferă din dragoste. Atunci:
„Din lacrămi vărs pârae / Cu groaznică văpae”
Probabil că Alecu Văcărescu poate fi socotit unul dintre primii filozofi români. Am ales două dintre gândurile sale:
„Oricare în faţa mea este al meu, dar, îndată ce lipsesc, este al lumii.”
„Dacă treci la servitorii dumnezeieşti, îi găseşti cu masca pe faţă.”
Nicolae Văcărescu (1786-1825)
Un mesaj pacifist din partea altui Văcărescu:
„Dacă nu e cu putinţă / Între noi să ne iubim, / Ar fi dar cu cuviinţă, / Ca să nu ne pizmuim.”
Cel mai mult se întristează omul când un apropiat, o rudă, un prieten îi provoacă o suferinţă. Am ales aceste patru versuri pentru cacofonia din ultimul vers. Se pare că strămoşii noştri nu-şi făceau atâtea probleme pentru nişte grupuri de litere pe care azi, în dorinţa unei exprimări elevate, le despărţim spunând „virgulă”, sau trecând la alte găselniţe gramaticale penibile.
„Aruncat de moarte-n mare / De vei fi de oameni răi, / Nu e lucru de mirare, / Ca când eşti de fiii tăi.”
Costache Conachi (1777-1849)
Conachi pare a transpune în vesuri dramaticele picturi ale lui Aivazovski
„De-ai privi marea vreodată, / În vreme ce-i tulburată / [...] / Şi prin ea o luntrişoară
Isbindu-se câte-odată, / Şi-n mijloc un om ce plânge / [...] / Moartea vede, şi nu fuge...”
Conachi are un mesaj pentru cei care-şi trăiesc viaţa ca şi cum ar fi veşnici. Le spune foarte clar:
„Muritor, ce vii aicea viaţa să-ţi mai prelungeşti,
Ia seama că-n toate celea periciunea ta găseşti
Munţii se pornesc, stânci se sfarmă, izvoare şi curg şi seacă
Copaciul creste şi cade, pârâiele pietre-neacă, / [...]
Şi pentru a termina cu orice urmă de ambiguitate, zice:
„Lumea stă pe o schimbare: toate trec...şi mor şi pier”
„Toate-s vechi şi nouă toate” a zis Eminescu mai târziu în „Glossă”
Iancu Văcărescu (1792-1863)
Poezia lui îndeamnă la luptă:
„Aidi, Românie! Aidi voinice! / Lasă râpe, văi, colnice! / Aidi! moşnean de vitejie! / Lenea nu e dată ţie/ [...] / Aidi! Române! Căci e vreme, / De când ţara ta tot geme / Suferind ruşini şi groaze / Supt cumplirea multor loaze / Aidi! Voinice! Te arată / Că tot eşti, ce-ai fost odată! / Cu unire şi cu minte.”
Iancu Văcărescu e neîmpăcat cu soarta lui de muritor,
„Tu! Care vremea ne spui că trece, / ne aduci aminte des, moarte rece
Vino acuma la-nvăţătură / Schimbă nedreapta ta măsură!”
A crezut în rolul literaturii în schimbarea năravurilor proaste, în dezvoltarea învăţăturii,
„Pier proaste vicleşuguri, / Se-nalţă-nvăţătura / Ştiinţe, meşteşuguri, / Născând literatura.”
Şi a fost, ca tot omul, îndrăgostit şi şovăielnic:
„Din ceasu-n care te-am văzut / nu am odihnă, nici minut/ [...]
Plec grabnic, când voiesc să şăz, / Când voi să plec, atunci m-aşăz.”
Versurile de mai sus mi-aduc aminte de superba poezie a lui Coşbuc, „La oglindă”.
Iancu Văcărescu l-a văzut pe tânărul Grigore Alexandrescu recitându-i poeziile. Încântat, i-a prezis lui Alexandrescu un viitor mare în literatură: „Băiete, tu ai să fii mare poet.” Şi i-a dat un sfat în versuri, un altfel de a spune atât de celebrele cuvinte „Cunoaşte-te pe tine însuţi”:
„Nu lăsa, dar, niciodată lenea a te rugini, / Şi acel ce eşti cunoaşte, ca să te faci ce poţi fi.”
Barbu Paris Mumuleanu (1794-1836)
„Mumulean glas de durere”-cum spunea Eminescu-a fost poetul care a dispreţuit pe cei care trăiesc pe seama altora, care muncesc. Chiar dacă nu-i poezie, merită de reţinut o idee a lui Mumuleanu:
„Beţi toţi de beţia ambiţiii, vrem fiecare a fi nobil, cinstind numai rangurile şi dregătoriile şi nesocotind meşteşugurile şi lucrarea pământului, din care iese îndestularea şi fericirea neamului omenesc.”
„Beţia ambiţiii”...Nimic greşit cu cei trei „i”, doar că este o formă arhaică, gramatica de azi nemaiacceptând-o. Am ţinut să subliniez aceasta, pentru a nu fi considerată greşeală de tehnoredactare.
Cei mari cu ale lor, cei mici cu grijile existenţei zilnice...
„Totdeauna cei mari vor, / Tot cele ce ei voesc, / Vor de mulţi fi-ncungiuraţi, / Să stea-ntre ei îngâmfaţi”
Şi azi e cam tot aşa...Mai ales prin Parlament...
Mumuleanu are plăcute descrieri în versuri ale naturii.
„Aci-n jgheaburi ce să varsă / Din nălţime vâjâind,
Şi din piatra cea uscată, / Ies izvoară clocotind”
Alexandru Hrisoverghi (1811-1837)
Un poet mai puţin cunoscut care a trăit la începutul secolului al XIX-lea doar 26 de ani. În ultimele zile de viaţă a scris nişte versuri – fără discuţie – emoţionante:
„Gata a lăsa viaţa, plâng, suspin nemângâiat, / A tristelor mele zile nădejdea s-a-mprăştiat,
C-o privire tânjenitoare mi-e drag a mă mai uita / La fericirile lumei ce nu le-am putut gusta.”
„Poezia este deschiderea şi închiderea unei uşi, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a văzut în frântura aceea de clipă.”
Scriitorului american Carl Sandburg îi aparţine ideea de mai sus. „Primii noştri poeţi” este o carte pe care o deschizi cu respectul pe care-l merită nişte înaintaşi care au deschis uşa poeziei în lirica românească. Unii chiar au privit prin „frântura aceea de clipă” şi după aceea au apărut marii poeţi români.